Inceputul viselor
Incredibilã liniştitoare apã…siguranţã deplinã, calm perpetuu, armonie a vieţii rupte, cãutatã în nori şi gãsitã, dar lãsatã acolo pentru a nu fi distrusã.
Intr-un loc al vântului, al magnificului nisip, printre sunete ale ultimilor pescãruşi, cuprins de magie, în a sa singurãtate, apa îşi lasã chinurile la mal şi pluteşte prin valuri în pãmânt, se ridicã la cer…
- Ai luat cârligele? Farul merge…credeam cã n-o sã mai putem pleca. E târziu…Când mai vindem în oraş, trebuie sã luãm combustibil. Apele sunt calme…Velele nu mai sunt folositoare. Trebuie sã ne grãbim…Sezonul trece.
- Falarino, avem timp…homarii nu pleacã. Dar clienţii aşteaptã, e adevãrat. Am pregãtit totul…Sezonul ãsta nu ratãm homarii.
- Aşa am zis şi la peşte. Ai vãzut cât de puţin am adus. Am pierdut mulţi bani. Patronaşul nu a fost satisfãcut deloc. Nu ne mai permitem, înţelegi Raquel?
Clipele de magie ce se regãseau aici, în singurãtate, erau umbrite de nevoia de supravieţuire, cãci aici era totul pentru cei doi. Fiecare picãturã de sudoare însemna o nouã secundã de viaţã, în marea lor lume.
Barca lor pescãreascã se numea Amore. Cu ea îşi câştigau viaţa şi fericirea. Oraşul cel mai apropiat se afla la 5 ore de mers pe apã, cu barca. Se duceau acolo pentru a vinde captura, aveau patroni şi clienţi fideli. In ei aveau cea mai mare încredere şi invers pentru cã veneau cu el proaspãt mereu, din cele mai bune ape.
- Marco, ai pregãtit gheaţa? E totul pregãtit?…Ia şi gecile alea. Se pare cã sunt ceva curenţi în larg. Se vede în privirile pescãruşilor. Valurile sunt reci. Peştii au plecat acolo…
- E pregãtitã, ca’rad Falarino…Da, la pesc’ruşi…E mai rece acolo.
- Neicule, azvârle cheia, sã încui uşa asta. Mi-e de hoţi…
- Raquel, lasã-te de glume. Mare figurã…E târziu…Sã ridicãm ancora!
Aveau o colibã, cu etaj, între palmieri. Sus locuia Raquel şi Falarino, iar jos, Marco, care îi ajuta pe cei doi. Nu avea altã casã. Mama sa fusese bona lui Falarino, cei doi crescuserã împreunã. Aveau casã înainte, pe locurile astea, însã rãzboaiele o pieriserã. Doar ei au supravieţuit. Raquel se nãscuse şi el aici, dar nu avea rãdãcini. Se nãscuse în vremea rãzboiului, când pãrinţii sãi se refugiau în aceste locuri. Doar el a supravieţuit. Crescuse aşadar alãturi de cei doi. Câţiva ani doar îndrumaţi de cineva, cãci restul au supravieţuit singuri. Doar Raquel şi Falarino erau învãţaţi, iniţiaţi, umblând din când în când pe la dascãlii de la oraş. Au devenit de nedespãrţit. Nu aveau nevoie de nimeni. Nu mai încercaserã altceva…era totul în sufletele lor. Marco se pricepea la gãtit şi o fãcea mai bine ca nimeni când gãtea peştele. Inventase zeci de reţete pentru preparare, gândite de el şi degustate de camarazii sãi. Nu era cine sã le mai guste. Erau fãcute modest, din ce gãsea la îndemânã, umbla prin pãdure şi gãsea fel de fel de „ingrediente”. Aşa erau ei şi aşa voiau sã rãmânã.
Cu ce câştigau, când mai mult, când mai puţin, îşi luau provizii, îmbrãcãminte şi,visul lor, materiale de construcţie pentru a-şi refãuri casa lor, una mai frumoasã, mai mare, pe acelaşi loc. O vroiau mai mare, sã se vadã din larg, sã cânte pescãruşii în jurul ei…
Aceasta era însã una din multele ieşiri cu barca în larg dupã marfã.Era sezonul homarilor şi trebuiau sã scoatã ceva.
Falarino se plimba agitat prin barcã şi cerceta toate funiile şi gheaţa. Era varã, ca întotdeauna secetã, cu cer senin, atunci când parcã apa şi aerul par nemişcate. Temperatura la suprafaţa apei era în jur de 25 de grade, trimiţând peştii spre adâncuri, în ape mai reci.
Marco nu mai gãtise de mult homari, de mult lipsiţi din reţetele sale. Spera sã aibã ce gãti şi vinde de data asta. Se instalese în barcã şi dãdu-se drumul la parâmã.
- Vom trebui sã mergem departe. La data asta, probabil cã se ascund în gropile adânci din larg. Cred cã ne întoarcem la sfârsitul sãptãmânii. Doamne ajutã!
- Aşa sã fie, Raquel! Sã lãsãm durerea şi ţipetele aici, cãci acolo, dedesubt, ei ne simt…
- Aici jos nu…nu sunt probleme. Sã mergem sã prindem nişte delicatese.Vreau sã vãd mulţi „raci” pe farfuriile noastre peste câteva zile.
Rãpitorii nu mai puteau fi prinşi şi nici nu vroiau pentru cã vremea era caldã şi nu plouase deloc. Aşteptau ca vremea sã se mai rãcoreascã pentru asta. Nu era vreme de pescuit, însã Marco dãdu-se drumul la plase pentru a mai pune ceva la provizii.
Marea se vedea clar, era limpede şi puteau vedea pânã la adâncimi mari. Falarino cerceta cu mare atenţie locurile, ca pe unele în care şi-a petrecut copilãria şi cãuta distanţele unde se aflã gropile cu homari. Se orienta dupã linul curent al apelor care le aducea hrana homarilor, ce trebuiau sã stea la pândã la vremea asta.
- Am mers o zi, am parcurs cinzeci şi cu…mâine pe înserate ar trebui sã dãm de ei. Haideţi sã mâncãm! Marco, e pregãtitã masa?
- Da, poftiti…Eu mã duc sã trag plasele şi sã dau drumul la far. Se face întuneric…Duceţi-vã, vin şi eu imediat.
- Hai, Raquel!…In noaptea asta stau eu la timonã, vreau sã mã odihnesc şi eu jumãtate de orã…Miroase frumos…
Mirosea frumos, a pui de raţã sãlbaticã, vânatã de Raquel cât timp erau la ţãrm. Se coborâserã la masã toţi trei…Marco trase plasele pline cu peşte şi îi aruncase în gheaţã şi dãdu-se drumul la far. Apa se întrezãrea cu ondulaţiile line prin razele fascicolelor de luminã şi parcã o altã lume descoperise Marco. Ii plãcea foarte mult sã priveascã în adâncurile apelor şi minute întregi nu ieşea la suprafaţã când se scãlda. Mereu cei doi trebuiau sã se bage sã-l scoatã ca pe un copil mic. Stiau însã cã asta e viaţa lui şi acolo dedesubt se simte împlinit.
Mirosea a pui de raţã, iar cei trei mâncau cu poftã, pentru a-şi întãri forţele.
- E delicioasã masa, Marco, nu ştiu ce ne-am fi fãcut fãrã tine, am fi murit de foame pe-aici.
- Mda…foarte bun, repetã cu gura plinã Raquel.
- Mai e dacã mai vreţi…
Falarino urcã la bord şi privi prin întuneric, în depãr-tare…simţea cã-i lipseşte ceva…acel gol pe care ţi-l dã imensitatea oceanului. Se rezemã de stâlpul ce susţinea velele şi-şi decojea un Kiwi… Se lãsase puţin rãcoare, dar erau ca o binecuvântare pentru ei aceste nopţi mai rãcoroase. Ceilalţi doi se duserã în cabinã şi încercau sã adoarmã.
Falarino se uitã din nou la ape, se uita adânc în ape şi simţea cã parcã aude rugãminţi, voci care-l întreabã dacã nu vine…Erau momentele când legãtura cu tot ceea ce-l înconjura era atât de puternicã, încât uita cã mai existã şi alte locuri pe lumea asta. Minutele se scurgeau…noaptea devenise tot mai liniştitã, încât putea auzi glasurile peştilor, care parcã vroiau sã ridice apele pânã la ceruri.
Se urcã la timonã şi se aşezã pe scaun. Apoi dãdu-se drumul la un vechi radio, înãuntrul cãruia se mai vedea o luminã roşie, printre crãpãturile care-l apãsau. Valurile toate îl priveau şi parcã închidea în ochii sãi toatã marea…
Dimineaţa devreme se apucaserã de lucru şi pregãtirã totul pentru a prinde homari. Erau foarte aproape de locul cel mai bun, pe care Falarino îl prezise. Pânã la prânz, Marco bãgase din nou plasele pentru a prinde hamsii, cei care îi plãceau la nebunie, iar Raquel vãzuse chiar şi nişte pui de rechin, dar nu avea toate trusele de suliţe şi se resemnã, deşi era marea lui pasiune.
Cutiile şi costumele de scafandru erau pregãtite. Falarino cerceta harta şi indicatorii de la bord, iar peste douã ore se pregãteau sa se scufunde Raquel şi Falarino.
In prima searã avuserã jos la gheaţã cam o sutã de kilograme de homari, cei doi scufundându-se de mai multe ori pentru a alege ce era mai bun.Se simţeau obosiţi şi Marco se oferise sã stea de veghe. In plus le pregãti şi câţiva homari, ad-hoc, aşa cum se pricepea mai bine.
- O sã scoatem bani frumoşi pe minunãţiile astea, spuse, din nou cu gura plinã Raquel…n-am mai mâncat aşa ceva de bun de mult timp.
- Mâine mai scoatem vreo douã sute de kilograme şi cred cã…poimâine, azi e vineri…dupã o nouã scufundare, ne întoarcem. Nu cred cã o sã avem gheaţã pentru atâta homar…şi sã nu rãmânem cu el apoi. Cred cã facem vreo cinci sute. E suficient.
- Marco, te descurci în noaptea asta?
- Da, da…Raquel, nu-ţi face griji…
- Mâine mergem spre S-V la vreo cinzeci-şaizeci de mile cu o sutã de noduri.
A doua zi dimineaţa, Marco era jos la compartimentul cu gheaţa şi era asudat. Noaptea, maşina de gheaţã încetase a mai funcţiona, de vreo trei ore lucra la ea, pentru cã gheaţa începea a se topi.
- Ce s-a întâmplat Marco?
- Tine manivela aia la patruş’ cinci de grade Falarino , te rog! Mai am puţin…Ah…acum o fac…nu ştiu ce are de câteva ore.
- De ce nu ne-ai sculat? Stai sã te ajut…
- Era patru dimineaţa, eraţi obosiţi. Dar s-a rezolvat acum, uite face gheaţã din nou, dar nu ştiu cât o sã mai meargã.
- Raquel, du-te la timonã şi dã-i la o sutã cinzeci de noduri S-V.
- Da, cred cã e cel mai bine…
Pe la trei în amiazã se pregãteau din nou pentru cele douã sute de kilograme de homari pe care şi-au propus sã le scoatã.De data asta se scufundase şi Marco pentru a termina mai repede, înainte de cãderea serii.Incercau sã stea cât mai mult dedesubt sã adune mai mult de odatã, însã cuiburile erau din ce în ce mai rare. Pânã la cãderea soarelui urcaserã la bord. Marco trebuise sã se mai coboare din când în când şi la gheaţã sã-i aşeze, pentru cã fãcuserã totul în grabã.
- Pânã mâine dimineatã o sã mai meargã chestia asta, le spuse Marco celor doi prieteni.
- Sper sã fie suficient…Uh!…Mâine întrãm dimineaţã, în noaptea asta nu dormim, mergem la aceeaşi vitezã înspre N-E, e ultima parte pe care o mai avem şi pânã seara sã plecãm acasã.
- Eu mã cobor la camera de motoare sã vãd de unde vine zgomotul ãsta.
- Eu mã duc la timonã, Marco, odihneşte-te puţin,lasã mâncarea pe seama noastrã.
Mişcarea uşoarã a valurilor le închidea şi mai mult ochii, dar nimeni nu dormi în noaptea aceea şi se îndreptau spre N-E.
- Cât e ceasul, Marco?
- Cinci fãrã douãzeci, Falarino…
- Dumnezeule, ce obosit sunt!…
- La noapte suntem acasã, Raquel…
- Mã duc sã fac nişte cafea…
- Inchide şi farul ãla, Marco!
Vorbeau ca sã nu adoarmã. Marco nu dormise de douã nopţi. Ultima scufundare o fãcuserã la nouã dimineaţa şi pânã la unu luaserã la bord cele alta douã sute de kilograme care mai erau pânã la cinci sute. Camera de gheaţã era umplutã. Gheaţa nu mai curgea. Trebuia sã reziste.
- Intoarce timona Raquel! La miezul nopţii sper sã fim acasã.
- Dã-i la douãsute cinzeci de noduri. Am venit cu cinzeci de noduri…ultima zi cu o sutã cinzeci…sper sã ajungem….
Pentru cã vântul bãtea acum din faţã, nu ajunserã la mal decât la patru jumătate dimineaţa cu douãsute cinzeci de noduri. Incepeau sã se audã pescãruşii…se vedea coliba lor…soarele stãtea sã rãsarã.
Ajunserã cu bine…Marco trase sirena şi apoi cu un salt de cãprioarã se aruncã în strãfundurile oceanului şi înotã pânã la mal, unde sãrutã nisipul umed şi rãcoros. Frânţi de obosealã, ancorarã vasul şi se duserã agale spre cabanã. Homarii trebuiau duşi în oraş, fiindcã erau destul de sensibili, gheaţa era pe terminate, iar patronul îi aştepta azi. Raquel îşi puse capul pe pernã şi pãrea cã doarme de ani în continuu. Falarino se asezã pe scãrile de la prispa colibei şi cãzu pe gânduri, cum îi era obiceiul. Işi dãdu jos şapca verzuie, murdarã de sudoarea capului şi de mirosul peştilor şi îşi lãsã pãrul, de culoarea spicului de grâu, sã respire sub respiraţia pescãruşilor, printre primele raze ale soarelui.
Plaja se afla în umbrã. Soarele foarte roşiatic deschise un drum strãlucitor, parcã scufundat în mormane de diamante roşii, se tot deschidea. Falarino privea marea lung şi dintr-odatã ochii i se închiserã. Simţea cã se nãscuse odatã cu soarele.
Se plimba în vis prin fiece undã de apã şi în fiecare putea vedea în toate colţurile lumii, ca şi cum ar fi fãcut o cãlãtorie a unei boare de vânt în jurul lumii.
Soarele rãsãrise de mult şi totul era strãlucitor. Cei trei dormeau, cu razele puternice pe faţã. Era o cãldurã înãbuşitoare. Palmierul de lângã casã scârţâia puternic, la fel ca şi hamacul lui Marco. In rest totul era ameţit, tãcut. Falarino îşi deschise uşor un ochi, trezit de aceste zgomote şi îşi acoperi faţa cu mâna sã vadã oceanul, sã vadã plaja. Era aceeaşi. Se sculã liniştit şi porni spre barcã. Era pe la douã în amiazã şi cãldura era insuportabilã. Se urcã în barcã, merse în capãtul celãlalt, de unde se aruncã în apã, pentru a se dezmorţi.
Marco se trezi şi el, la fel ca Raquel, la auzul sãriturii şi se grãbirã şi ei spre apã.
- Leapşa, Falarino!!!…nu fugi, cã te prind eu…
- Cine ajunge ultimul rãmâne, Marco!, Ii zise Raquel, mâncând nisipul în goanã…
- Eee, ai rãmas Marco…Inoatã Raquel!
Marco se urcã şi el în grabã pe vaporaş şi sãri extraordinar în apã, ca un delfin, se contopi cu soarele, pãru un adevãrat peşte…fãrã sã-şi dea seama, Falarino fu atins pe sub apã şi nu-i venea a crede. Cei trei se aruncaserã apoi î strãfundurile cristaline ale oceanului şi pãreau cã se transformã odatã cu el.
Dupã o orã de scãldat, Falarino strânse deja totul şi se pregãtea sã plece în oraş. Ii luã uzi cum earu şi le dãdu îmbrãcãmintele în cabinã sã se schimbe.
-Hai bãi, îmbrãcaţi-vã sã mergem sã lãsãm homarii ãştia. O sã stãm în noaptea asta acolo…Bãi, ce fel ţi-ai încheiat cãmaşa aia? Vino încoace…aşa vrei tu sã agãţi pe cineva pe-acolo? Marco, Marco…
Pe la orele opt ale serii, luminile roşiatice ale lampadarelor şi ale magazinelor şi barurilor, luminau acoperişul cabinei timonarului, iar soarele ce stãtea sã apunã o luminã fantastic, fãcând sã se reflecteze în ochii celorlalţi doi.
Ancoraserã direct în docul unde trebuiau sã depoziteze marfa, iar patronul lanţului de restaurante cu specific pescãresc, pe care le avea pretutindeni, îi aştepta, la fel ca administratorul portului.
- Bucuroşi sã vã avem înapoi aici, bãieţi. Cum a fost cãlãtoria în larg?
- A fost destul de bine, domnule Riboni, deşi a trebuit sã navigãm mai mult decât am plãnuit. Pe aici, totul e bine, ati avut probleme în port?
- Nu, nu, Falarino, cât timp sunt eu aici nu are ce sã se întâmple. Dar haideţi sã stãm la masã sã bem ceva, pânã descarcã bãieţii.
- Noroc, Falarino, bãieţi…Mã bucur cã aţi ajuns.
- Sã trãiţi, domnule Calmetti.
- Respectele noastre…
- Sperãm sã vã placã homarii pe care vi i-am adus.
- Altfel nu bãteam atâta drum pânã aici. Stiu cã voi vã pricepeţi cel mai bine. Luaţi loc…
Cei cinci stãteau la o bere şi vorbeau despre viaţa în singurãtatea plajei şi de cea de la oraş. Domnul Calmetti zâmbea când auzea ce fel îşi duc traiul cei trei şi spunea glumind cã poate o sã vinã într-o vacanţã acolo cu familia.
- Dar nu cred cã o sã încãpem în cãsuţa voastrã. Poate dacã vin cu cortul…
- Noi ne strãduim sã ridicãm o casã mult mai mare, am început-o de un an şi acum vrem sã luãm materiale de construcţie sã o continuãm. Mâine dimineaţã chiar.
- Si vã pricepeţi voi sã realizaţi aşa ceva? Poate mai bine a-ţi lua pe cineva care sã se priceapã mai bine, sã va ajute.
- Nu avem nevoie, am învãţat sã facem de toate în viaţa asta cu forţele şi proceperea noastrã, spuse Raquel, sorbind din a doua bere.
Bãieţii din port terminaserã de descãrcat homarii. Cei cinci se ridicaserã de la masã si se îndreptarã spre imensa ladã frigoroficã a camionului cu care venise Calmetti. Se umpluse. Era jumãtate de tonã de homar viu şi mort. Calmetti era mulţumit de marfã şi fãrã sã o mai cântãreascã, le dãdu banii pentru cinci sute de kilograme.Acesta se grãbi apoi sã plece, cãci nu putea sã înnopteze aici. Dãdurã mâna si se urcã la volan.
- Când o sã înceapã sezonul la peşte mare o sã vin din nou la voi.
- Vã aşteptãm, domnule Calmetti, o sã prindem peste trei tone de peşte. Cât ne ţien barca…Numai bine…Aveţi grijã cum conduceţi!
Marco se duse sã asigure barca, iar ceilalţi se duserã în camerele ce le furã date de Riboni pentru noaptea asta.
- Vã mulţumim mult, v-am adus şi dumneavoastrã nişte mirodenii, pe care le-a cerut doamna Riboni. Marco a umblat mult ş a gãsit plantele pentru boala soţiei dumneavoastrã. Acum vi le aduce.
- Trebuie puse douã frunze, iar ceaiul se bea de douã ori pe zi…o sã-i facã bine…cred cã ajunge pânã la urmãtoarea ieşire când o sã ne întoarcem în oraş pentru domnul Calmetti, spise Marco, care deja era în camerã.
- Nu ştiu cum sã-ţi mulţumesc. Sunt aici pentru orice doriţi. Sã vã distraţi bine!
Cei trei se schimbaserã şi se pregãteau sã iasã în oraş, unde se auzea muzica tradiţionalã cântând la terasele de pe malul oceanului.
Era trecut de zece noaptea şi oraşul arãta minunat, mai ales în partea dinspre ocean, unde luna se întindea pe ape şi ajungea pânã în dreptul celei mai interesante şi mai cunoscute terase din acest orãşel, unde majoritatea oamenilor se ocupau cu pescuitul şi comerţul de peşte, iar ceilalţi lucrau în singura fabricã din oraş, cea de conserve, care, deşi micã, era foarte apreciatã acolo unde vindea, datoritã calitaţii peştelui conservat.
Aceastã tavernã, unde cele mai frumoase fete veneau sã danseze pe minunata muzicã tradiţionalã, dar şi pe ritmuri fantastice de samba şi de „muzicã” tribalã thailandezã sau jamaicanã, se numea „ Ritmo de Luna”.
Cei trei veneau din port pe plajã şi s-au oprit la rându-le aici, unde toţi se distrau fantastic, berea curgea valuri, iar fetele se mişcau ca nimeni altele. Marco cãsca mare ochii şi se înroşi la faţã. Se aşezarã la o masã, alãturi de grilajul din paie ce împrejmuia terasã şi furã serviţi cu o bere din partea casei de chelnerul care îi ştia pe Falarino şi pe Raquel.
Admirarã fetele ce zburau pe ring, în ritmurile demenţiale latino şi la miezul nopţii toatã lumea era în picioare, dansând cum numai eu ştiau. Marco era fascinat de fata cu care dansa, parcã era o zânã, un vârtej în mijlocul oceanului; era ameţit de viteza dansurilor, dar se simţea foarte fericit.
Raquel şi Falarino cunoşteau fetele şi fiecare dansa cu cea pe care o ştia din tinereţe. Ele se bucurau mult când aceştia veneau în oraş şi de multe ori vorbeau ca ele sã vinã cu ei pe insulã, însã viitorul rezervat de pãrinţii lor era cu totul altul. Majoritatea pãrinţilor vroiau sã-şi trimitã copiii sã studieze şi sã se realizeze în altã parte, pentru cã aici, spuneau ei, nu existã viitor, mai ales pentru fete.
Alma şi Nicolette au vrut de mai multe ori sã fugã cu cei doi, dar aceştia au zis cã nu e bine şi numai cu acordul pãrinţilor lor puteau sã vinã cu ei. Falarino se temea pentru liniştea de pe insula lor, mai ales cã cele douã erau fiicele unor influenţi oameni din oraş.
Dupã ce au dansat şi au bãut, cele trei cupluri au început sã se plimbe pe ţãrm, sub ocrotirea lunii şi pãreau veşnic îndrãgostiţi.
- Falarino, te rog, luaţi-ne cu voi. Nu vrem sã plecãm sã studiem departe de aici.
- Alma…doar ştii…pãrinţii voştri, nu pot sã fac asta. Poate o sã regretaţi mai târziu cã nu aţi plecat sã cunoaşteţi altã lume, sã ajungeţi cineva.
- Dar voi sunteţi atât de fericiţi acolo, asta vrem şi noi, spuse Nicolette.
Se oprirã. Marco se aşezã pe nisip, alãturi de cucerirea sa, punându-şi capul pe picioarele ei şi îi mângâie mâinile, apoi faţa. La fel fãcurã şi ceilalţi patru. Stãteau îmbrãţişaţi şi priveau oceanul prin toate ascunzişurile sale, turnându-şi nisip pe picioare, unul altuia.
- Imaginaţi-vã dacã am trãi cu toţii în adâncuri, acolo unde am avea propria noastrã lume, unde am fi stâpâni, iar peştii ar fi copiii noştri, spuse, având reflecţia lunii în ochi, Alma.
Stãturã toţi înmãrmuriţi şi priveau apa. Raquel o strânse şi mai tare în braţe pe Nicolette. Simţea cã poate dispãrea oricând din braţele sale. Aveau cu ei o sticlã de şampanie, pe care Marco o desfãcu şi bãu primul din ea. Valurile devenirã din ce în ce mai agitate. Peste nu mult timp avea sã rãsarã şi soarele. Alma îl sãrutã cu patimã pe Falarino, Raquel o ţinea între braţele sale pe Nicolette, sãrutându-i firele de pãr brunet.
Dupã jumãtate de orã, soarele începea sã se iveascã.
- A apãrut şi soarele, copii, spuse Marco, pe a cãrui piept stãtea fata sa.
- Aş fi vrut sã nu mai rãsarã niciodatã.
- Nici eu, Alma…a fost o noapte aşa de frumoasã…
Au stat şi l-au privit pânã când s-a înalţat mãreţ deasupra apelor. Pãrea cã se aflau în altã lume, în alt timp.
Raquel luase carburant pentru barcã, Marco cumpãrase alimente şi apoi l-au ajutat pe Falarino sã îmbarce materialele de construcţie. Se simţeau obosiţi, dar trebuiau sã plece. Ii mulţumirã lui Riboni pentru gãzduire şi se îndreptarã spre doc, unde era ancorat vasul.
Era un soare puternic, cei trei erau îmbrãcaţi doar în pantalonii cu bretele şi şepci pe cap. In bãtaia razelor de soare se vedeau cele trei fete, care, deşi nu dormiserã deloc, aveau puterea sã alerge spre barcã.
Bãieţii erau emoţionaţi şi fericiţi de sãrutãrile ce le primiserã de la ele.
- Bãieţi, cred cã e ultima oarã când ne mai vedem. Ai noştri vor sã ne trimitã în afarã sã învãţãm.
- Luaţi-ne cu voi…Raquel…nu mã lãsa aici.
- Nicolette, nu pot sã fac nimic. Dar o sã vã întoarceţi şi o sã fim împreunã iar…
Urmarã cuvinte ce le nãuceau sufletele celor doi. Işi luarã la revedere. Se sãrutarã lung, sub bãtaia aripilor pescãruşilor şi ale valurilor de ţãrm.
Ajunşi pe insulã, fiecare era întristat şi avea o amãrãciune în suflet. Din cauza asta doreau ei sã trãiascã liniştiţi pe plaja lor. Mulţimea de materiale pe care le cumpãraserã îi înviorã însã şi acum puteau sã construiascã casa pe care aşa de mult şi-o doreau. Aşezarã totul la locur lor şi Raquel se duse sã se culce, cãci era obosit. Marco fãcu nişte cafea brazilianã, pentru a-i mai trezi, pe care o bãu e prispã cu Falarino.
Se uitau din nou spre adâncurile oceanului şi o melancolie îi abãtu…
Parcã vedeau toatã lumea şi asta îi întrista, cãci dincolo vedeau multã durere, vedeau doar nori, pe tot cuprinsul cerului, iar plaja cu nisipul ei era noroi, pe unde nimeni nu mai cãlca, pustiul era foarte pustiu, iar tiţi plecau pe drumuri unde nimic nu existã. Ascultau o clipã…
Priveau fiecare val, rãsturnându-sepeste mal, parcã vroind sã ajungã la ei, sã-i cuprindã, mereu, sã stãpâneascã pãnântul, aşa cum o fãceau odatã.
Aburul cafelei se ridica spre cer. Luând cu el toate amarãciunlie şi durerile, culese din strãfundul inimii. El ese întorceau, însã, în fiecare spumegare a oceanului, dupã fiecare unduire, rãbufnire, strigare, ecou…
Nici percãruşii nu se auzeau. Nici mãcar scârţâitul palmierilor. Nici mãcar respiraţia lui Raquel, a cãrui somn era liniştit. Poate doar gândurile lui Falarino şi poate cele a lui Marco, rãsfirate în plina naturã, care era ochii, vãzul, urechile, auzul, respiraţia, bãtaia inimii,un loc mai bun…
Cuprins de o forţã magicã, Falarino se ridicã şi se îndreptã spre mal. Cerul era imens în spatele sãu, adãpostind soarele care pãrea cã a explodat pretutindeni, în ochii lui Falarino, In inima lui Falarino, în toatã insula. Işi plimbã tãlpile pe deasupra micilor dune de nisip, în spate de ele rãsãrea o vegetaţie deasã, pe care aceştia o împrejmuiserã cu câţiva araci.
Razele soarelui lumina fiecare crestãtuirã a înãlţimilor insulei, unde malurile pãreau cã urcã şi se coboarã, iar urcã…
Se aşezã lângã o piatrã, pe care o privi ca şi cum in ea ar fi fost toatã lumea. Dupã care o apucase si o aruncã in mare. Norii albi care se iveau începuserã a se misca tot mai repede, parcã aducând alte şi alte secvenţe, alte şi alte stãri.
Falarino închise ochii şi pãrea cãle urmãreşte şi le trãieşte. Valurile erau tot mai aprige şi creau voci care se pierdeau, se auzeau, iar se pierdeau…Se sculã şi merse mai departe. Marco îl privea din depãrtare şi încerca sã înţeleagã.
Raquel se trezi. Avea faţã transpiratã, iar patul parcã nu-i mai ajungea. Işi aranjã pãrul şi se scãrpinã pe piept. Nu avea stare. Se ridicã şi se coborî greoi pe scarã, sorbind din cafeaua lui Falarino. Işi mai turnã o ceaşcã şi se aşezã şi el pe prispã, lângã Marco.
- Nici eu nu am stare. Falarino n-a dormit deloc?
- Nu, se plimbã neîncetat la ţãrm.
- A-i putea spune cã ar putea împreuna apa şi insula în mâinile sale.
- Si coborî soarele…
- Si s-ar juca cu ele, pânã când ar obosi, apoi s-ar culca, iar apa îi va fi acoperãmânt, insula perna pe care sã-şi odihneascã capul.
- Sã fie oare Alma?
- Pentru mine Nicolette este…
- Poate le vom mai vedea, poate marea ni le va aduce. Ea poate schimba totul.
Falarino ajunse în dreptul stâncilor. Vãdit obosit, se întoarse, studiind bine locurile parcã doar acum vãzându-le şi pãrea cã se tot gândeşte. Ajunse înapoi, se tolãni pe nisip, în faţa celor doi şi îşi rezemã capul în mâini.
- Mâine începem sã ne apucãm de casã. Trebuie sã o terminãm , avem tot ce ne trebuie şi nu are rost sã mai amânãm
- Raquel are dreptate, nu mai ai stare. Dar casa trebuie sã o terminãm, mâine e foarte bine.
- Stiu cã ea nu se va ridica cã în basme, dar noi o vom termina pânã la urmã.
Intr-adevar, ziua urmãtoare la primele raze ale soarelui formele celor trei se alãturau fiecãrei umbrã a fiecãrei frunzã. Nu mai aveau rãbdare şi pe fundamentul deja ridicat mai demult începeau sã punã totul cap la cap, aşa cum poate doar ei ştiau. Ziua era lungã şi vroiau sã profite de lucrul ãsta pentru a câştiga cât mai mult timp.
In fiecare cãrãmidã parcã se recunoşteau, în fiecare vârtej al balastrului, în fiecare pietricicã. Cu fiecare centimetru ridicat tot mai mult se ridicau spre cer, spre Dumnezeu, care sã zâmbeascã, care sã-i mângâie…Marco aducea apa, amesteca pietrişul şi nisipul, Falarino le punea cap la cap. Raquel se pricepea mai mult cu lemnul şi de aceea îi lãsa pe cei doi sã-şi vadã de treabã, în timp ce el potrivea fiecare dulap, fiecare şindrilã pentru a pune schelele casei.
Nu mai avea rost sã priveşti pe fiecare ce face, fiindcã tot ce fãceau venea izvorât din inimã, din iubire, din durere, din amintiri, din regrete…fiecare îşi lãsa sentimentele în fiecare colţişor ridicat al casei, pentru cã aşa trebuia sã fie, aşa a fost dintotdeauna…
Dupã prima zi fãcuserã destul de multe şi bucuria de pe fetele lor spunea totul.
- Ce bine mã simt! O sã fie extraordinarã…
- Parcã toatã oboseala se transformã în plãcerea de a o vedea ridicându-se.
- Parcã creşte singurã. Sãptãmânile astea s-ar putea sã ajungem pânã la acoperiş.
Marco pregãti o masã copioasã şi la focul de tabãrã stãturã pânã târziu, privind cum scânteiele sãreau pe ziduri şi se fãceau îngeri, care zburau prin fiecare strãlucire a lunii.
Muncirã apoi în fiecare zi neîncetat şi casa pãrea un adevãrat mic palat, înãlţat în mijlucul apelor, aşa cum o floare care senaşte într-un mediu ostil va fi cea mai frumoasã dintre toate.
Materialele de construcţie le ajungeau şi pentru cã ştiau cã bani nu mai aveau, iar în larg ieşeau mai târziu, se strãduiau sã economiseascã pe cât posibil.
Dupã o sãptãmânã şi ceva, casa cãpãtã ceva contur, iar dimensiunile ei erau destul de impresionante, pentru o casã care era izolatã de lume, fãrã luminã, fãrã toate necesitãţile. Bãieţii o gândirã cu un etaj, şase dormitoare, sala, bucãtãria şi balcon la fiecare camerã.
Falarino începuse deja sã construiascã scãrile ce duceau la etaj, iar ceilalţi se ocupau cu ultimile finisãri ale scheletului, pânã la etaj.
Dupã o sãptãmânã şi balcoanele erau gata, camerele erau împãrţite şi totul curgea foarte bine, doar cã meterialele erau pe terminate. De fapt nu mai rãmãseserã decât lemnele pentru ca Raquel sã ridice acoperişul casei.
Era însã foarte obosit sã mai continue. Era deja târziu.
- Nu mai avem mare lucru. Raquel, crezi cã îţi ajunge cu ce-i aici pentru acoperiş?
- Eu cred cã da…
- Falarino, trebuie sã mai cumpãrãm materiale.
- Cu ce bani, Marco?…n-are rost sã ne grãbim, vom mai ieşi încă odatã şi apoi vom continua. Altceva nu ştiu ce sã fac. Voi ce ziceţi?
Raquel era deja adormit, iar Marco dãdu-se din umeri întrebãtor la rându-i.
- Doamne, e aşa de obosit…eu zic sã o lãsãm aşa. Am lucrat douã sãptãmâni şi am fãcut destul de mult. Mâine searã, dupã ce terminãm acoperişul, dãm o petrecere.
- Da, avem vinul ãla pus la beci de mult timp. Cred cã meritãm o pauzã. Hai, mai ia şi mãnâncã cã ai slãbit mult sãptãmânile astea.
- Iţi mulţumesc mult, Marco, cã ai grijã de noi. Am muri de n-ai fi alãturi de noi.
Surâsul lunii şi al mãrii le luminã inimile. Marco adormise fãrã sã ştie în hamacul sãu, în timp ce Falarino nu avea somn. Se ridicã, îşi luã paharul şi se duse la mal, în locul în care era parcã transpus, dintotdeauna aflat.
Ar fi avut nevoie mai mult ca niciodatã de Alma, de cine-
va…se uitã la golurile casei, prin lumina candelei şi a lunii.
„Groaznice sunt simţãmintele astea, Doamne. Dacã marea s-ar întruchipa…ce iubire grandioasã ar fi…”, îşi spuse Falarino.
Noaptea era fabuloasã, aşa cum niciodatã poate nu mai fusese, în mijlocul ei doar Falarino, sã-i asculte vocea, sã-i îndure frumuseţea ei perfectã, sã viseze prin adâncurile apelor, sã viseze sirene, palate, locuri nemaiîntâlnite, voci ce pãreau a fi cunoscute, dar care nicicând nu i-au mai vorbit. Sã fie în altã lume, unde la malul altei mãri, sã stea noapte de noapte, noapte de noapte sã se uite pe cer, însã printre stele sã nu fie nimeni.
„ Sigur eşti o stea cãzãtoare şi ai cãzut chiar în inima mea..’
Bãuse ultima picãturã din pahar şi se îndreptã spre colibã. Somnul îi putea continua visul…
Deodatã se fãcu tãcere.
Soarele aduse cu el adevãrata lume, departe de acest loc, undeva unde rugãminţile par a nu mai fi ascultate, par a fi rostite în van, unde Dumnezeu pare a nu mai exista. Doar aici, în largul acestor singurãtaţi, Dumnezeu pare a avea vigoare, a avea strãlucire. Doar aici cei trei par a semãna Lui, acelei imagini îndepãrtate, proiectate prin mii şi mii de ferestre, intrate în mii şi mii de minţi.
Aici doar, cei trei încep a se ruga lor, în singurãtatea adorãrilor, privind spre ceruri, mereu umili, ei Il creazã pe Dumnezeu, care nu le ascunde nimic, care nu-i izgoneşte, care e plin de viaţã. Doar acolo sus au reuşit sã înveţe cã este altarul, au reuşit sã-L iubeascã, sã-L urascã, sã se ghideze.
Doar aici biserica rãsunã a suspine. Si aici e sfârşitul şi începutul, aici parcã se delimiteazã orizontul. In fiecare colţ al acestor rãsãrituri, al acestei plaje, au ajuns sã lase câte ceva din ei, sã uite câte ceva din ei…
Falarino simţea asta în fiecare dimineaţã, Marco o fãcea, asemenea Raquel. Raquel fusese primul care se sculase şi nu rezistã sã se arunce în valurile oceanului, pentru a se întregi, pentru a gãsi ceea ce mereu pierdea, pierdeau…
Pe când cafeaua lui Marco mirosea, iar Raquel era cocoţat pe şindrile, încercând sã termine cât mai repede acoperişul casei, Falarino se trezise şi el parcã venit din altã lume şi având o expresie cãutãtoare a feţei. Pentru un moment îi pãru cã nimic nu e la locul sãu, dispunerea oceanului, a soarelui, a firelor de nisip, a fiecãrei pãrticicã strãlucitoare a fiecãrei pietricicã, chiar şi a locului unde se afla. Dar nu putea sã nu se simtã în fiecare rãsuflare a sa, a apelor, în fiecare dintre cei doi, prin fiecare venã.
Simţea cã era târât de un fel de vârtej în zorii zilei, deşi soarele rãsãrise de mult timp. Coborâse treptele de lemn ale colibei, cãlcând dur prin fiecare, presãrate de urme de nisip şi la un moment dat se opri. Iubirea i se deschise, precum o floare care se deschide în zorii zilei. Cu altcineva fugise de lumea asta şi scãpase într-o altã dimensiune, în braţele cuiva pierduse raţiunea. Teama de a se dãrui îi fãcuse ca inima sã se întoarcã. Vocea lui Marco îl ajutã sã vadã cum este cu adevãrat…
„Dumnezeule, mã rog ţie, cãci nu ştiu ce este cu mine, mã rog ţie sã îmi dai alte dimineţi…”, mai putu cere Falarino, ţinându-se strâns de balustrada treptelor şi privind departe, foarte departe în larg, urmãrind zborul imaginar al unui pescãruş pânã dincolo de priviri, prin uimitoare strãluciri ale cerului, a cãii fãrã sfârşit, care se termina în Paradis…
Acum doar se regãsi, când privi înspre casã, care se înalţa sub mâinile lui Raquel. Ii reveni surâsul şi parcã inimã bãtea cu acelaşi ritm ca şi înainte. Era fericit în propria sa rutinã.
- Raquel, vin şi eu sã te ajut acum! Vino sã bem o cafea cã e caldã, mai întâi.
- Stai sã bat cuiele astea…
Dupã ce coborî, toţi bãurã sub bãtaia razelor cafea şi îmbucarã câte ceva. Raquel se grãbea şi se urcã înapoi pe acoperiş. Nu se putea abţine, nu se putea opri, pentru cã o iubea prea mult şi o vroia terminatã.
Ultimile lemne le folosirã pentru a termina acoperişul. Falarino şi Marco le taiarã dupã indicaţiile lui Raquel şi totul pãrea cã se desfãşoarã foarte bine. Si aşa si era, cãci înainte de cãderea soarelui lemnele fuseserã de ajuns pentru a termina scheletul acoperişului. Aratã splendid, era ridicatã complet, toate zidurile, scãrile, acoperişul. In bãtaia nopţii arãta cã aproape era terminatã, cã luminile din înãuntru bat pâlpâind, cã focul şemineului arde în bãtaia zãpezii, glasurile se aud sub bãtaia apãsatoare a lunii…
Nu mai aveau nimic. Raquel coborî si se trântise pe nisip, privind-o. Era pretutindeni îndrãgostit. Pâmântul, cerul erau şi ei pereţii care îl ajutau sã se roage, sã adune fãgãduinţa orelor trecute, sã se izbeascã mereu de ele.
- Doamne, a trecut ce-a fost mai greu! Mã simt fericit şi obosit.
- Când oare o sã o continuãm , Falarino? Mai avem de îmbrãcat pereţii, uşile, ferestrele, toate finisajele, mai e încă mult de lucru.
- Le vom face pe toate, Marco. Nu pot spune cã aştept un miracol din cer, dar în curând ne vom putea muta în ea. Trebuie sã asteptãm sã mai iesim în larg. Asta s-ar putea întâmpla în toamnã.
- Bãieţi, e bine cã în aşa scurt timp am lucrat atât. Ne vom descurca noi.
- E vremea sã ne cinstim, sã ne bucurãm pentru ce am realizat. Marco, du-te şi scoate vinul şi mâncarea!
- Asta vroiam sã aud, se bucurã Raquel, care se duse sã se spele.
Pe când alerga spre apã, o luminã vãzu din depãrtare şi se opri brusc. Privirile celor trei erau aţintite şi nu le venea sã creadã. Era o ambarcaţiune micã, care mergea pieziş, parcã fãrã orizont, dar care se îndrepta înspre plajã. Dupã câteva minute de aşteptare, rãmãseserã cu gurile cãscate când din ea coborâserã Alma, Nicolette şi Sabrina, venite singure din oraş pânã în depãrtãrile astea.
- Am orbit eu oare sau sunteţi voi?, spuse împietrit Raquel, care se repezi sa o strângã în braţe pe Nicolette.
- Noi suntem…eram disperate, nu mai puteam sã stãm fãrã sã vã vedem, înainte de a pleca…
- Unde sã plecaţi?, mormãi Falarino care era în genunchi împreunã cu Alma în îmbrãţişarea lor.
- Peste douã zile vom trebui sã plecãm sã studiem afarã. Ne-au obligat ai noştri, nu mai avem ce face. De aceea am venit aici sã vã vedem poate pentru ultima datã.
Marco şi Sabrina nici nu bãgarã de seamã ce vorbeau ceilalţi şi parcã cei doi nu fuseserã nicicând despãrţiti, dintotdeauna împreunã.
- Asta e casa voastrã?…
- Azi i-am terminat acoperişul. Nu mai avem nimic cu care sã continuãm.
- Aratã minunat, bãieţi! Doamne, n-aş vrea sã mai plec de aici niciodatã. Am fi perfecti în aceastã casã toţi şase.
- Marco, du-te şi leagã barca aia! Haideţi înãuntru sã vã dezbrãcaţi de hainele astea ude.
Marco legã barca şi apoi o conspectã îndeaproape. Era destulde drãguţã şi avea şi un difuzor imens legat la un casetofon pe care, curios din fire, îl porni, fãcând sã rãsune plaja cu o melodie cubanezã. Coborî fericit si se îndreptã în paşi de dans spre colibã.
Acum puteau continua petrecerea şi aveau toate motivele din lume sã fie cei mai fericiţi. Aproape cã li se îndeplinise un vis, un vis care în fiecare noapte îi încerca pe cei trei. Marco avea dreptate, un val parcã le-a adus pe cele trei fete, fie şi numai pentru o clipã, îndeajuns pentru a le alina sufletele. Marco aduse mâncare pregãtitã special şi scoase din beci vinul cel bun pentru a se cinsti cum se cuvine.
Soarele se fãcuse de un roşiatic ameţitor, şi totul pãrea desprins din altã lume, aşa cum pãreau şi cei şase, la malul apei se zãrea un foc extraordinar, care parcã îşi trimitea scânteiele sus, spre cer, acolo unde se crea un soi de horã a scânteielor, printre stele, în jurul lunii, a întregii lumi şi de acolo parcã ele se transformau în urme sclipitoare de suflete, ce se rãsfrângeau peste ei şi îi înãlţa, prinzându-i în jocul lor, acolo de unde probabil ei au coborât cândva şi au lãsat pe cer locuri pãtate de paşii lor, unde stelele nu au îndrãznit sã mai licãreascã, unde Dumnezeu şi-a pus mâna şi s-a uitat înspre ei şi apoi le-a zâmbit şi acolo le-a pãstrat un loc, de care nimeni sã nu se atingã şi care sã se vadã din orice colţ al lumii.
- Dacã lumea s-ar termina acum, vã jur cã nu mi-ar pãrea rãu…
- Viaţa s-ar continua acolo…, spuse Alma, arãtând cerul.
- Atâta fericire ne-ar putea face sã zburãm…
Vântul îi alina în aceastã pasiune, iar trupurile îşi aflau secretele ca nişte necunoscuţi, se deştepta iubirea, se deşteptau valurile, nisipurile parcã se mişcau…Ameţiţi în aceastã magie, în aceastã reverie, totul se împletea şi devenea unul şi acelaşi. Nimic nu pãrea adevãrat, bãrbatul parcã nu era bãrbat, iar femeia parcã nu era femeie…erau apã şi sãrutãri şi sclipiri ale ochilor în lumina lunii şi a mãrii.
Magia se continua pentru toatã viaţa, iar noaptea fusese toatã viaţa…Plecaţi acum pe alte tãrâmuri şi alţi oameni, încercau sã se regãseascã, sã se recunoascã, sã strige dupã cea de care este nevoie aici, cu a cãrei iubire sã repare totul.
Soarele le mângâia feţele şi auzeau ecouri venite cu valurile care le dãdeau înapoi visarea. Prin ochii lor vedeau mormane de culori şi trupuri scufundate în adâncuri.
Totul deveni un cerc şi totul se învârtea. Imaginile veneau din toate pãrţile şi din nori parcã picurau stropi de nisip ce se contopeau cu firele de sudoare şi construiau mãşti care pãreau a se modela perfect…
Totul devenise visare…
*
Intr-un loc al soarelui şi al pãmântului, al frunţilor umede, al femeilor târându-se, vocea patronului se aude din depãrtare precum un tunet.
- Hai mai repede cu camionul ãla! Trebuie sã-l trimit pânã la amiazã.
- Mişcaţi-vã, mişcaţi-vã! Hei, hai cu coşurile sã-l încãrcãm. Mai repede, mai repede!
Dl. Sicofaggio era patronul unui imens teritoriu pe care îl cultiva cu smochine de mulţi ani, un om puternic,peste al cãrui cuvânt rareori se trecea. Din afacerea asta câştiga mulţi bani, foarte mulţi bani şi se observa lucrul ãsta din lucrurile care-l înconjurau. O imensã casã şi multe acareturi, pãmânt cât puteai vedea cu ochii şi mulţi oameni în subordinea sa.
Corso era cel mai bun om al sãu, care dirija oamenii şi îi mobiliza pe teren.
Producţia de smochine ajungea la diferite persoane, de multe ori era exportatã, de aceea dl. Sicofaggio era un om foarte influent şi prin urmare lãsa în urma lui multe suspiciuni, însã nimeni nu avea curajul sã sã amestece cu aşa ceva, mai ales cã cei mai mulţi oameni din aceastã aşezare lucrau pentru el.
Acest Sicofaggio avea o istorie interesanta, el era urmasul unei familii de tarani care aveau oarece pamant inainte pe aceste locuri înainte de a fi înghiţite de lava eruptã din vulcanul din nordul aşezãrii. Dupã câţiva ani pãrinţii sã muriserã, lãsându-l pe el stãpân al acelor locuri, care devenise extrem de roditor dupã lava ce cãzuse. A început cu mici plantaţii de smochine şi cãpşuni care în timp au început sã se rodeze şi astfel s-a extins pe vaste teritorii pe care le-a cumpãrat încetul cu încetul. Acum el era cel mai influent şi mai cunoscut om al regiunilor şi aproape toţi locuitorii lucrau pe domeniile sale.
Se cãsãtorise şi avuse o fatã extraordinar de frumoasã, care era tratatã ca o reginã în casa tatãlui sãu, nimeni nu îndrãznea sã o atingã fãrã permisiunea acestuia, lucru care fãcuse viaţa acesteia destul de incomodã si de strictã.
Pe aceasta o chema Adeline şi frumuseţea sa era ieşitã din comun. Arãta de parcã nu ar fi aparţinut acelor locuri. Privirea sa era blândã, ochii cãprui parcã nu-şi gãseau splendoarea…
Era o tristeţe în privirea ei, izvorâtã de undeva de unde nimeni nu poate zãri în suflet. Parcã ţinea o altã persoanã sub pielea ei…cuvintele-i erau puţine, cãci doar ea se putea înţelege cel mai bine. Parcã nu ar fi trebuit sã se nascã aici, ci în jurul lunii, sã pluteascã pretutindeni.
Pãrul sãu de culoarea trunchiului, a nisipului umed, sprân-
cenele sale ascuţite, care parcã aratã spre locuri îndepãrtate, care par douã aripi, ce ţipã pentru libertate, care în noapte par a strãluci şi a se învârti, formând un cerc de luminã, care o pluteşte în vise în fiece noapte.
Ochii sãi, ca douã alte planete, necunoscute, neaflate, misterioase prin absenţa lor…şi zâmbetul sãu fãcea ca soarele sa aparã.
Era atât de purã. Parcã nu a aflat vreodatã relele din lume, parcã trãia doar printre îngeri, prin fiecare nor.
Era genul de fatã care atunci când îşi fãcea apariţia, soarele si florile rãsãreau, iar altcineva parcã nu mai conta. Prieteni nu avea prea mulţi şi asta datoritã selecţiei fãcute de tatãl sãu, care îi controla mare parte a vieţii.
Mama sa nu conta , nu avea voie sã ia decizii în locul sãu. Stãtea în casã, în camera sa şi de multe ori era vãzutã la fereastrã de afarã, privind în gol, cu o amãrãciune în suflet, de parcã ar urî totul şi ar vrea sã disparã.
Privea câmpurile întregi ale tatãlui sãu şi ura fiecare bucatã de pamânt. Si-ar fi dorit o familie simplã, iubitoare şi-ar fi dorit ca tot ce o înconjura sa disparã, sã rãmânã o casã simplã, sã traiascã fericiţi, având mai puţin. Afacerile tatãlui sãi nu-i plãceau, nu-i plãcea cum îi trata pe oamenii care munceau pe proprietatea lui şi de multe ori refuza sã primeascã bani de la el, pe care îi considera murdari. Il vedea mereu discutand cu fel de fel de persoane, unele pe care nu le mai vãzuse în viaţa ei, îl vedea încuindu-se în biroul lui pentru a nu fi deranjat când vorbea cu acei oameni. Nu-i plãcea sã-i ştie în casã, îi considera oameni periculoşi şi de tot atâtea ori încrederea în el scãdea şi la fel apropierea dintre cei doi.
Atmosfera în casa Sicofaggilor era una distantã şi de multe ori Adeline nu înţegelea de ce dl. Sicofaggio nu o lãsa mai moale cu afacerile sale şi nu stãtea mai mult alãturi de familia sa. De multe ori avea impresia cã el a uitat cã are o fiicã, cã viaţa toata şi-a dedicat-o smochinelor lui şi ca a fãcut din casa lui un fel de palat, iar el este regele.
Tot ceea ce ea îşi dorea era o viaţa normalã, prieteni normali şi nu unii trimişi de tatãl ei, fii unor parteneri importanţi. Vroia sa iasã din casã şi sa nu-i pese de cine este, sa nu-i pese nimãnui de cine este.
Mama sa era mereu precum o stanã de piatrã, era o umbrã a sotului ei , un palid ecou al , poate, unei foste puternice femei.
Adeline privea în zare holurile lungi, terasele, şiroirea de oameni şi nu mai suporta nimic.
Pe tatãl sãu nu-l zãrea nicãieri. Nu-l mai simţea ca altãdatã. Iesise afarã, când soarele stãtea sa cadã şi începu sã meargã fãrã orizont şi cu greu îşi dãdea seama sã oriunde mergea, totul era al ei. Parcã vroia sã nu mai recunoascã nimic , vroia sã vadã totul nou, ceva ce ştia ea cã niciodatã nu a mai fost acolo, vroia sã elibereze acele locuri de sub stãpânirea lor, sã le dea drumul , sã-i dea drumul...Sã cunoascã lumea. Sã afle iubirea.
In multe nopţi stãtea de vorbã cu luna şi pe ea o iubea cel mai mult, cãci i se pãrea cel mai frumos lucru pe care îl vãzuse. Era îndrãgostitã de un astru şi lui ar fi voit sã i se alãture, sã uite de tot, sã fie liberã...
- Corso, o sã facem totul ca la carte. Rusul o sã ne aştepte în partea cealaltã a granitei, a luat marfa şi a plecat.
- Dar ce facem cu vameşii, don Sicofaggio?
- Nu-ţi face griji, am oameni acolo şi nu o sã fie nici un fel de problemã. Doar ştii cã mereu ne-au acoperit.
- Da, dar acum şeful lor e unul nou şi controalele sunt teribile.
- Corso, ţi-am spus cã vameşii ne vor face o fereastrã de douã ore, timp suficient sa ajungem la rus şi sa ne luãm banii.
- Dacã aflã cineva, ne-am ars...
- Dacã aflã cineva nu va mai apuca ziua de mâine, iar dacã ne toarnã cineva nu voi avea pace pânã nu-l voi distruge.
Adeline rãmase înţepenitã dupã nişte boscheţi ascultând conversaţia celor doi. Tatãl sãu plãnuia un trafic ilegal de smochine, care-i va umple buzunarele de bani fraudulos. Nu mişcase un fir de pãr şi aştepta ca cei doi sã se depãrteze.
Rãmasã singurã, nu ştia ce sã facã. Pe de o parte, banuielile sale se adeveriserã şi într-adevãr tatãl sãu producea şi bani murdari, pe de latã parte nu stia dacã sã-l demasce pe acesta, temându-se sã nu pãteascã ceva, cunoscându-l în stare de aşa ceva.
Se întoarse în casã şi se încuiase în camerã, îngrozitã de Sicofaggio. Stãtu ore în şir şi se gândi. Acum parcã mai mult ca nicioadatã nu vroia sã locuiascã sub acelaşi acoperiş cu un asemenea om. Se gândi câte o mai fi fãcut şi poate câte din tot ce avea nu era meritat.
Luna apãruse din nou. Adeline se uitã din nou la ea şi parcã vroia sã urce spre ea şi sã o îmbrãţişeze. „Maine noapte va face trransportul...”, îşi spuse în cele mai ascunse ganduri Adeline.
Mult dupã miezul nopţii, îşi împachetã nişte îmbrãcãminte, ieşi pe fereastrã şi se duse în grajdul tatãlui sãu, de unde luã un cal şi plecã prin spate, cu el de nas, pânã ce ieşi la câteva sute de metri de casã. Incãlecã apoi pe el şi se opri la postul de poliţie unde lãsã un bilet care conţinea ce urma sã facã tatãl sãu în noaptea urmãtoare.
Dupã care plecã spre ieşirea cheiului , acolo unde erau ancorate mai multe ambarcaţiuni ce urmau sã plece spre dimineaţã. Aici nimeni nu ştia cine este Adeline, pentru cã nici dl. Sicofaggio nu prea avea treabã spre acea ieşire la mare. Ajunsã într-un târziu la pontoane, intrã în motelul din capãtul lor şi întrebã cine pleacã cu urmãtoarea ambarcaţiune. Erau nişte pescari care urmau sã plece peste câteva ceasuri şi al cãpitan se numea Cabana.
- Vreau sã urc şi eu în vasul ãla, îi spuse direci Adeline.
- Dar unde vrea o fatã frumoasã ca tine sã se ducã?, spuse nedumerit bãtrânul Cabana.
- Vreau sã plec cât mai departe de aici. Fac orice. Numai luaţi-mã!
- Ei bine, am avea nevoie de o bucãtãreasã, pentru cã o sã stãm mai mult. Dacã vrei, poţi sã urci la bord.
Plecãm peste douã ore.
- Vã mulţumesc foarte mult dle. Cabana.
- Spune-mi doar Miguel.
Intr-adevãr, când dãdurã zorii zilei vasul lui Cabana plecã din doc şi se tot depãrta prin aripitul şi glasurile pescãruşilor şi a câtorva pelicani veniţi dupã hranã.
Adelinei îi plãcu enorm pe vas, dar mai ales era prima oarã când simţea freamãtul largului, atât de aproape şi abia era începutul. In primele ore fãcuse cunoştinţã cu ceilalţi patru pescari şi nu-i era deloc fricã cã urma sã cãlãtoreascã singurã cu cinci bãrbaţi, departe de ţãrm.
- Esti foarte curajoasã cã ai urcat la bordul vasului. Nevestele noastre se tem numai când se uitã cã plecãm, de fiecare datã, stau cu teamã cã nu ne vom mai întoarce.
- E mai bine aici decât sã stau pe strãzi, spuse Adeline.
- Esti orfanã?
- ...da. Am umblat de colo încoace şi acum vroiam sã merg mai departe. Locurile acelea sunt blestemate...
La casa dlui Sicofaggio, era o dimineaţã obişnuitã. Era devreme şi acesta plecã de dimineaţã şa punã totul la punct pentru nopatea ce urma.
Nimeni nu bãgã de seamã cã Adeline lipsea. Camera sa era închisã şi nimeni nu o deranja când nu era deschisã. Mama sa nici nu ieşise din camerã şi totul pãrea sãfie normal. Aceeşi muncitori care veneau pe producţiile de smochine, aceeaşi forfotã. Corso privea atent ca toatã lumea sã fie mobilizatã. Se temea pentru transportul se smochine şi privea la priviri suspicioase, care trebuiau îndepãrtate.
La postul de poliţie, comisarul şef primi biletul Adelinei pe care o cunoştea de când era micã, dar care şi el avea suspiciunile lui cu privire la dl Sicofaggio. Primi biletul şi citi ce era scris în el. „Nu am vrut în viaţa mea sã fac rãu familiei mele, dar nu pot sã închid ochii la nedreptãţile p ecare le face tatãl meu. Astãzi, l-am auzit dicutând cu Corso despre un transport de smochine pe care îl va trece fraudulos în noaptea viitoare, la graniţã, unde are tocmiţi nişte vameşi ca sã-i facã o fereastrã de douã ore. Transportul îl va lua un rus în cealaltã parte. Sper sã faceţi ce-i bine. Eu am plecat departe, departe de tatãl meu...Adeline”
Rãmase cu gura cãscatã şi îşi luã oamenii sãi de încredere în birou şi le spuse care e situaţia. Se temea sã nu afle tot postul pentru cã era sigur cã existau si oameni de-ai lui Sicofaggio. Plãnui cu ei o tacticã de flagrant pentru noaptea ce urma, la graniţã.
Luna apãru din nou. Era miezul nopţii aproape şi Sicofaggio era pregãtit cu transportul. Vameşii fãcuserã fereastra şi comisarul înregistrã toatã nelegiuirea.
Dupã câteva ore, Sicofaggio şi Corso erau dupã gratii. Comisarul le povestise totul şi Sicofaggio rãmase mut, trãdat de propria sa fiicã.
*
Intr-un loc al vântului care nu aduce nimic, care aduce doar tristeţe, care nu aduce zâmbete, care aduce amintiri dureroase, care nu are speranţe si visuri, care nu are fericiri şi strãluciri, care nu are nimic...doar suflete, ziua vine cel mai greu.
Laura stãtea la marginea ferestrei şi privea la stele, îmbrãcatã într-o cãmaşã de noapte care o confunda parcã cu îngerii şi parcã îi vedea fãcându-i cu mâna, parcã o vedea pe mamã...având corpul ud, mâna scãpând-o din mânã, privirea ei în ochii înlãcrimaţi şi nevinovaţi, neştiutori...trupul alunecând în adâncul apei, pe tatã...o frunzã se opri la pervaz. Si începurã lacrimile, la fel de dureroase ca de fiecare datã.
Nimic nu mai era la fel de atunci, pentru Laura, pentru sufletul ei. Trãia acum în casa unchiului sãu, care acceptã sã o ţinã în casa sa, doar de vorba soţiei sale. Nu se avuse niciodatã bine cu fratele sãu şi nici cu familia sa, dar trebuia sã o creascã pe Laura, orfanã acum dupã moartea prin înec a pãrinţilor sãi.
Se întâmplase pe când Laura avea şase ani, pe un vas care trebuia sã-i ducã într-o vacanţã de vis, dar care a dus-o într-un loc de coşmar. Casa unchiului sãu. Vasul s-a scufundat, Laura a fost singura care a supravieţuit din cei trei.
Nimic nu avea sã semene cu copilãria pe care ea ar fi meritat-o, nimic nu avea sã-i înlocuiascã pe ei. A fost lãsatã în grija mãtuşii sale, într-un loc trist, unde nimic nu se întâmpla, unde parcã nu putea sã existe fericire, unde Laura nu avea cu cine sã râdã, sã se joace, sã înveţe depre viaţã. Toatã viata a trãit suferind, în acest loc, în aceastã casã, unde, poate, în afarã de chipul mãtuşii sale şi a fotografiilor vechi a pãrinţilor sãi, nu vãzuse nimic frumos, nu auzise nimic frumos. Unchiul sãu era un om imposibil, un om rãu, „supãrat pe viaţã”, cum zicea Laura.
Nu de puţine ori fusese bãtutã. Fãrã ca mãtuşa sã poatã interveni. Si ea era bãtutã. De fiecare datã când încerca sã-l opreascã. Poate pentru asta o iubea Laura, toate suferinţele pe care şi ea trebuia sã le suporte.
De aici nu aveau unde sã se ducã. Laura era singurã pe lume şi era sub tutela unchiului, acestui unchi salbatic. Pe care nimeni însã nu putea sã-l ia la rost. Era poate avantajul pe care îl avea fiind şeful poliţiei locale, al acestui orãşel, pierdut în lume. Autoritatea sa era foarte mare şi la fel era şi rãutatea sa. Rãutate pe care o arãta în special Laurei, care se întreba deseori cu ce a greşit vreodatã, de ce se comportã astfel cu ea, de ce poate nu-i dã mai bine drumul pe strãzi, sã moarã sfâşiatã de bestii, sã se alãture poate pãrinţilor ei.
Nu existau vorbe. Nici un cuvânt nu-şi adresau. Erau doar reproşurile, ameninţãrile, ţipetele sale. Erau nesfârşite coşmaruri pentru Laura.
In seara asta însã, Laura se gândea doar la iubire. La îngeri. Dorea sã uite cât mai mult. Se gândea câte priviri calde trebuie sã fie pe lumea asta, câte locuri frumoase, câte cuvinte de alint se pot spune, câte drumuri se pot intersecta, în câte case rãsare soarele dimineaţa. Se gândea la toate surâsurile care pot exista într-o secundã, se gândea cã existã o lume mai bunã. Se gândea cã aşa este povestea.
Dimineaţa începuse la fel ca întotdeauna. Se auzeau ţipetele acelui om, dar parcã Laurei nu-i mai pãsa. Auzise prea multe pânã acum şi acum parcã se repetau. „E timpul sã merg mai departe”, îşi spuse în gândurile sale Laura şi îl privi cu o linişte în privire pe unchiul sãu cum ieşi pe uşã.
Dupã ce acesta ieşi, Laura o privi pe mãtuşã şi parcã aceasta ştia...
- E timpul sã plec mãtuşã... De azi vreau sã-mi încep viaţa.
- ... sã gãseşti mereu lumina acolo unde te vei duce, Laura, îi spuse înlãcrimatã. Stia cã aici se teminã.
- Promite-mi cã te vei descurca.
- Nu-ti face griji pentru mine. Ia-ţi câteva lucruri şi banii aştia pe care i-am strâns pentru ziua asta. Pleacã cu maşina unchiului tãu şi pânã când se va însera sã te descotoroseşti de ea, pentru cã îţi va lua urmele cu ea.
- Iţi mulţumesc mãtuşã, cã m-ai crescut şi ca mi-ai dat puterea.
Laura îşi luã câteva lucruri, banii şi amintirea mãtuşii sale şi plecã cu maşina. Nu prea avea experienţã în condus, dar acum parcã Dumnezeu o conducea. Merse pânã aproape de înserate prin nişte locuri pãrãsite, pe nişte drumuri imposibile, rar umblate şi ştia cã trebuie sã schimbe mijlocul de transport pânã la cãderea soarelui. Era destul de departe de orãşel şi ştia ca trebuia sã se intersecteze cu o şosea mare unde trebuia sã-şi încerce şansa. Intr-adevãr, pe când soarele stãtea sã cadã se ivi şi şoseaua. Laura aşteptã sã trecã cineva însã nimeni nu se întrezãrea încã, iar timpul era împotriva ei.
Pe când stãtea rezematã de maşinã, aşteptând sã treacã totuşi cineva şi în acelaşi timp cu frica ca unchiulul sãu sã nu îi dea de urmã, un fel de autocar se vedea în depãrtare.
„Un autocar!”. Deschise repede portbagajul şi scoase de acolo un cuţit cu care sparse douã cauciucuri. Opri apoi autocarul şi când se deschise uşa vãzu înãuntru un grup de mãicuţe, care o priveau toate cu atenţie.
- Ce s-a întâmplat?
- Am panã la douã roţi şi nici o roatã de rezervã. Aţi putea sã mã luãti şi pe mine?
- Soferul se uitã la maşinã şi îi fãcu semn sã urce.
- Vã mulţumesc mult!
Niciodatã nu vãzuse atâtea mãicuţe la un loc. Işi lãsã bagajul pe un scaun în spate şi se aşezã şi ea lângã el. Maşina rãmãsese în urmã şi nimeni nu avea sã ştie unde se duce. Laura nu ştia cum sa vorbeascã cu mãicuţele, dar avea sã afle cã erau persoane foarte de treabã şi chiar se distrã când începu sã vorbeascã cu ele. Acestea la rându-le erau bucuroase ca Laura urcase în autocarul lor.
Acasã, mãtuşa Laurei îi ascunse cât putu de mult faptul cã acesta de fapt a plecat soţului ei, care credea cã a plecat cu maşina la o prietenã.
- Aşa mi-a spus înainte sã plec, cã va pleca pânã la cineva. Cred cã trebuie sã vinã.
- Dar e foarte târziu! O sã-i rup picioarele când se întoarce.
„ Sper sã fii cât mai departe Laura mea dragã...”. Dupã ce se fãcu foarte, foarte târziu, unchiul se alarmã şi plecã în cãutarea ei. Luase cu el câţiva oameni de la secţie, dar în oraş nu era chip sã o gaseascã. Cãutã în fiecare casã, colţ al orãşelului şi spre dimineaţã fu anunţat cã s-a gãsit maşina sa, abandonatã la kilometri distanţã, la intersecţia cu şoseaua mare.
Când a ajuns acolo, vãzu maşina cu cauciucurile tãiate şi îşi frecã apoi ochii cu degetele, ştiind cã Laura fugise. Incercã mai multe zile sã dea de ea, dar în zadar.
Laura o ducea foarte bine, în compania mãicuţelor, merse douã zile cu autocarul si acum stãtea la mãnãstirea lor pentru ceva vreme. Nu mai ştia de unchi, de nimic, nu-i mai pãsa de nimic. Aici era pãzitã de toate relele, nu credea cã existã multã lume care sã ştie de acest loc. Era departe de civilizaţie, unde nimeni sã nu ştie, sã nu fie deranjate. Avea aspectul unei vechi cetãţi, care pãrea cã stã sã cadã. Laura privi nedumeritã şi merse de-a lungul zidurilor, parcã vroia sã le ţinã din cãderea sa.
- Nu vor cãdea niciodatã... Dumnezeu a fãcut zidurile astea. Ne-au ţinut între ele de secole, multe generaţii...
- Maicã stareţã...mã uit la ele cã par atât de fragile. Poate ar trebui sã fiţi precaute...
- Nu-ti face griji...mai bine fã-ti griji pentru tine, cãci te vãd pierdutã, eşti departe de casã...sã sţii ca evadarea nu te va putea ţine permanent în picioare. Eu vãd durere în ochii tãi. Ai trecut prin multe si ai avut multe lipsuri.
- Lipsurile mele au fost pãrinţii mei...au plecat prea devreme şi m-au lãsat pustie. A trebuit sã plec de acasã, de la casa unchiului meu. El este opusul acestui loc, unde este atâta linişte, bunãtate...
- Aici Dumnezeu te ascultã...şi va şti cine a greşit şi va şti pe cine sã pedepsescã.
Nu era nevoie decât sã creadã...şi glasul îi va fi fost ascultat. Si Laura începea sã creadã. Se alãturase şi ea cu sufletul Cerului şi îi cerea ajutor pentru a-i cãlãuzi paşii. Stia cã drumul sãu trebuia sã continue. In fiecare noapte mergea în capelã şi privea crucea aceea mare, în care îşi vedea acest drum, cãuta rãspunsuri în inimã...
Trecuserã aproape douã sãptãmâni de când Laura era în mânãstire şi era timpul sã plece. Fu rugatã sã nu mai spunã la nimeni despre acest loc şi fu binecuvântatã de toate mãicuţele.
- Aminteşte-ţi cã dacã aici te-ai putut fi fãcutã ascultatã, mai departe poţi sã-L iei pretutindeni cu tine. Opreşte-te acolo unde simţi cã este cel mai aproape.
Voi trimite pe cineva sa te conducã pânã la drum.
- Nu , nu e nevoie...acum am pe cineva cu mine...Sã vã aduceţi aminte de mine...
Cu un mic bagaj atârnat dupã umeri, Laura îşi vãzu de drum mai departe, având în buzunar banii de la mãtuşa sa, dar şi ceva bani de la mãicuţe. Ajunsã la drum , ea îşi gãsi o maşinã cu care sã se deplaseze şi nu micã îi fu mirarea când vãzu în ce hal arãta şoferul. Era palid la faţã şi alb, de parcã ar fi vãzut o stafie. Dupã câteva minute de mers, Laura nu se mai putu abţien şi îl întrebã:
- Pot sã vã intreb dacã va simtiţi bine, pentru cã nu arãtaţi prea bine...?
- Ce mai conteazã cum arãt? Tu nu vezi viaţa asta cât e de urâtã şi ea...? Vreau sã arãt ca ea azi...
- Dar ce e azi?
- Azi...astãzi e ultima mea zi de naştere.
Laura rãmase înmãrmuritã. Tipul avea de gând sã se omoare. Şi nu putea sã stea cu mâinile în sân.
- Tu chiar vrei sã te omori? Dar ce s-a întâmplat?
- Vezi tu drumul ãsta? In zare pare cã vezi soarele , dar cu cât mergem mai mult cu atât el se depãrteazã. Dar dacã te opreşti şi te aşezi nu mai e nevoie sã alergi dupã el, pentru cã el este lângã tine, este chiar deasupra ta. Şi astãzi eu vreau sã mã alãtur lui, astãzi e ultima zi când mai alerg dupã el.
- Dar dacã faci asta, acolo unde te vei duce nu va mai fi nici un soare şi o sã-ţi doreşti sã fi alergat dupã el toatã viaţa...
- Nu mai am nimic...nici nu ştiu cum te cheamã...nu mai am absolut nimic.
- Laura...oricând poţi sã începi de la capãt, niciodatã nu e un sfârşit. Spune-mi ce ţi s-a întâmplat?
- Am avut la un moment dat tot ce îmi doarem, o familie şi o casã...sau cel puţin aşa credeam. Datoriile mi-au distrus viaţa, soţiei mele nu i-a pãsat şi a divorţat. A luat copilul, iar casa şi ultimii mei bani, bãncile le-au luat cu totul. Pânã şi maşina asta... nu mai e mea. Dar ei nu ştiu unde sunt.
- Mulţumeşte-i lui Dumnezeu cã mai ai încã viaţa şi cã m-ai întâlnit pe mine, pentru cã eu nu te voi lãsa sã mori, nu meritã pentru atâta lucru. Nu ai omorât pe nimeni şi aşa cum Dumnezeu ti-a luat aşa îţi va da înapoi.
- Pe mine...Silvio mã cheamã. Cred cã tu eşti un înger şi cã ai venit sã mã salvezi. Spune-mi, cum e acolo, în Rai?
- Asta o sã-ţi arate Dumnezeu...
Sivio se înveseli deodatã şi uitã toate probleme pe care le avea. Parca nici nu-i mai pãsa de ele. Merserã aproape douã zile în continuu şi benzina era pe terminate.
- Haide sã oprim în portul ãsta sã facem plinul cã nu mai e deloc, spuse Laura.
Se oprirã şi mai întâi intrarã într-un bufet pentru a mânca ceva, cãci tot drumul nu mâncarã decât fugitiv. Silvio prinse din nou pofte pentru mâncare şi pofta de viaţa, iar Laura era foarte fericitã cã descoperise cât de importantã este ea şi cã a putut în sfârşit sã o cunoascã. Dupã ce sfârşirã de mâncat, Silvo se duse sã cumpere gaz pentru maşinã, în timp ce Laura se duse pe docuri sã priveascã marea şi vapoarele. In drum spre benzinãrie, pe un drum mai întunecat, Silvio vãzu cum era tâlhãrit un om şi fãrã sã se mai gândeascã fugi înspre el şi sãri la gâtul tâlharului, dupã care începu o bãtaie cu cuţitele, în care Silvio reuşi sã-l rãneascã suficient pentru ca acestã sã fugã, cu preţul unor tãieturi destul de grave. Cel salvat îl cercetã şi apoi îl luã pe umeri şi–l duse pe unul din vapoarele din port. Laura când îl vãzu, se sperie de moarte şi alergã dupã acesta. Cei de pe vapor i-au dat primul ajutor şi reuşiserã sã îi opreascã sângerarea şi sã-i îngrijeascã rãnile.
Omul salvat nu era altul decât bãtrânul skiper Cabana, iar pe vas nu erau altcineva decât Adeline şi ceilalţi pescari. Norocul sau nenorocul îi aduserã prin acele pãrţi. Dupã ce îşi reveni, Silvio putu sã distingã chipurile a mai multor persoane şi o întrebã pe Laura unde se aflã.
- Eşti pe un vas pescãresc Silvio, ai fost rãnit într-o bãtaie, în timp ce-l salvai pe domnul...arãtând spre Cabana.
- Nu ştiu cum sã-ţi mulţumesc fiule, omul ãla era sã mã omoare dacã nu erai tu. Eu sunt cãpitanul vasului, Cabana, dar toţi îmi spun Miguel.
- Ah, îmi amintesc...trebuia sã iau gaz pentru maşinã când v-am vãzut.
Dupã ce îşi reveni de tot fãcurã amândoi cunoştinţã cu restul echipajului. Aceştia le spuserã care era povestea lor şi cãpitanul Cabana imediat le propuse sã meargã cu ei, ca membri ai acestul echipaj şi ca un nou frate pentru pescari. Silvio se uitã la Laura şi nu înceta sã creadã cã într-adevãr era un înger şi nu-i venea sã creadã cã, cu o zi înainte era pe cale sã se sinucidã şi acum i-a fost oferitã o nouã familie. Ii mulţumi din suflet lui Cabana, la fel şi Laura, care nu înceta sã se uimeascã la surprizele ce i le oferea adevãrata viaţã. Plecarã din port şi Cabana vroia sã uite cã aproape cã işi pierduse viaţã acolo.
Zilele treceau şi pe vas intra din ce în ce mai mult peşte.
Silvio era de acum un meseriaş, o nouã vocaţie, un talent pe care nu ştia cã îl are. Cabana era foarte mulţumit de el şî bucuros cã era inconjurat de atâţia oameni buni. Pe de altã parte, Laura se recunoştea tot mai mult în Adeline, ele vorbiserã foarte mult şi povestea lor era asemãnãtoare. Nici nu le venea sã creadã cã li se întâmpla aşa ceva. Intr-una din zile fãcuserã un jurãmânt de frãţie, deveniserã surora celeilalte şi îşi juraserã ca, acolo unde una va coborî, acolo va coborî şi cealaltã. Semãnau fizic. Frumuseţea lor putea eclipsa frumuseţea oceanului. Puteau aduce împreunã soarele şi, poate curcubeul, pe ceruri. Laura avea un zâmbet fanstastic, de parcã niciodatã nu fusese scos dintr-o cutie, pãrul sãu de culoarea amurgului moviatic, soarelui înflãcãrat şi a cãderii serii, fãcea ca valurile sã danseze, valsuri vieneze, sã se onduiascã, sã ţipe, sã plângã de plãcere...iar Adeline, în care puteai vedea toatã natura, fiecare strop de rouã scurs de pe rãşinile senzualilor brazi, de dimineaţã, cu aer tare şi sunet de toacã şi aburul munţilor, fiecare mişcare a vârfurilor de copaci, fiecare schimbare a culorii cerului.
Pânã si râurile parcã au uitat sã mai curgã...
Pânã şi luna a uitat sã mai plece...
Pânã si vântul a uitat în ce parte sã batã...
Pânã şi îngerii ar fi plâns de plãcere...
„ In câte locuri am umblat în lumea asta şi de cãte ori nu am vãzut rãsãritul de soare sub ochii mei, dar parcã nicicând nu am mai vãzut atâta frumuseţe ca acum, în ochii şi în inima mea...”, îşi şopti Cabana, care era fermecat de frumuseţile din interiorul apelor şi de cele din afara lor, privind luna în adâncul lor şi apoi la bordul vasului sãu.
In seara aceea, se adunaserã toţi pe bord, era o noapte extraordinarã, cãlduroasã şi Cabana îi privi cu zâmbetul pe buze pe toţi, ca la o mare familie şi încã odatã nu ezitã sã le spunã cât de fericit este cã îi are în jurul lui.
Toţi erau oameni al cãror trecut nu fusese unul uşor, pescarii începuserã de foarte de jos, dintr-o sãrãcie cruntã şi aşa e pescarul, niciodatã el nu vrea sã facã avere, ci sã-şi vadã masa îdestulatã şi familia fericitã. Incepuserã toţi sã spunã de unde au plecat, fiecare se „nãscuse cu unditã în mânã şi îşi aminteau cã mãncau şi râme de foame. Adeline le spuse la toţi adevãrata ei poveste şi oarecum, Cabana se aştepta la asta, pentru cã era o fatã mult prea finã pentru a fi venit de pe strãzi. Işi terminã povestea cu lacrimi în ochi şi le ceru iertare cã nu fusese cinstitã de la început. Povestea Laurei, însã, îi emoţionã pe toţi şi la fel ca pe adeline, o felicitarã cã avea curajul sã înfrunte din nou marea, dupã dezastrul în care şi-au pierdut viaţa pãrinţii sãi.
Silvio îi amuţi şi mai tare, şi la sfârşit le spuse cã el a vãzut cum aratã un înger şi ce simţi când îl vezi şi cã de acum nu va înceta sã-L asculte pe Dumnezeu. Cabana îi ascultã şi îi privi pe cei trei, dupã care, pentru a-i mai înveseli, scoase câteva sticle de vin şi pescarii începurã a spune întâmplãri ale lor de pe mare şi pe uscat, pe unde umblarã, îşi aminteau şi fãceau acum haz de necaz şi amintirile lor le luau şi cei trei şi îşi construiau la rându-le propriile lor amintiri.
Si noaptea o petrecurã cu voie, cãci tristeţea dispãru şi de acum era doar prezentul, era începutul unei noi vieţi. Adelinei nu-i mai pãsa de Sicofaggio, iar Laurei nu-i mai pãsa de unchiul sãu.
Trecuserã aproape trei sãptãmâni de când erau pe mare cu toţii şi la un moment dat, Adeline privi în zare şi simţea o chemare, simtea cã venise timpul sã coboare şi sã-şi continue drumul. Laura o privi şi parcã înţelegea şi ea.
- Simţi şi tu?
- Da...
- Parcã aş urma sã ajung „acasã”.
- E timpul sã coborâm...Mi-e aşa de greu sã mã despart de bãieţi.
Amândouã îi strânse pe toţi şi le spuse. Cabana fãcu un discret gest de aprobare. Omul ãsta pãrcã anticipa tot.
- A fost cel mai frumos pescuit pe care l-am fãcut în viata mea. Dumnezeu ne-a binecuvântat.
- Sã nu uitaţi ca voi ne-aţi dat o nouã viaţã. De-acum va fi începutul visurilor...
Urmãtorul port fu şi cel din urmã pentru cele douã. Ultimile cuvinte, îmbrãţişãri, aveau parcã darul de a despica cerul de durere. Cabana, Silvio şi ceilalţi fãcurã cale întoarsã, pentru a lãsa tonele de peşte şi a-şi lua banii, iar Adeline şi Laura pornirã încet pe potecile ude ale docurilor. Se oprirã în locul unde scria:” Administracion” şi înãuntru era dl. Calmetti, vechiul domn Calmetti, care, când le vãzu, rãmase împietrit. Niciodatã nu mai vãzuse asemenea frumuseţi.
- Bunã ziua, dumneavoastrã sunteţi administratorul?
- Da...da, eu sunt. Sunteţi noi pe aici, nu-i aşa? Bineinteles cã sunteţi, eu ştiu pe oricine mişcã în orãşelul ãsta.
- Da, acum am coborât de pe un vas pescãresc şi am gãsit cã aici e locul unde ne vom continua viaţa.
- Prefer sã nu ştiu povestea voastrã...eu sunt Calmetti şî sunteţi binevenite.
- Vã mulţumim. Eu sunt Adeline, ea este Laura...
- Adeline, Laura, se vede cã sunteţi obosite. Uite, luaţi cheia asta şi duceti-vã sã faceţi un duş şi apoi veniti sã discutã.
- Stiam eu cã aici vom gãsi oameni de treabã...
Fetele se duserã şi, de mult timp nu mai simtiserã cum era sã te arunci într-un pat de casã omeneascã. Fãcurã duşul şi apoi Calmetti le învitã sã i se alãture la masã.
- Presupun cã v-aţi sãturat de peşte. Gustaţi din mâncarea asta de cartofi cu carne de raţã, pregãtitã de bucãtarul meu numãrul unu.
- Cred cã sunteţi un om foarte iubit aici, spuse Laura, care se infruptã în pulpa de raţã.
- Incerc sã pãstrez liniştea şi sã-i fac pe toţi sã se simtã bine, fie cã sun localnici, fie cã sunt strãini.
- Spuneţi-ne, credeţi cã putem gãsi şi noi un loc unde sã stãm?
- ...cred cã am ceva mai bun pentru voi, privind încolo spre ultimul vas ancorat în port.
- Sã ne trãieşti, dle Calmetti, gata, v-am adus peştii; recoltã mai bunã ca asta nu am mai avut de mult timp.
- Ma bucur sã aud asta, Falarino. Luaţi loc...Vreau sã vi le prezint pe Adeline şi pe Laura. Ei sunt Falarino, Raquel şi Marco.
Cum era de ãsteptat, cei trei, mai puţin Marcos, care se duse sã se arunce într-un hamac, rãmaserã cu ochii ca la soare şi de data asta, la fel şi fetele erau încântate de cei doi.
- Fetele abia au ajuns, sunt în cãutarea unei noi case, unei noi vieţi aş putea spune, şi mã gândeam cã o puteţi începe împreunã.
Cei trei rãmaserã peste noapte, cum le era obiceiul şî, fãrã altceva de spus, Falarino se îndrãgosti de Adeline, Adeline de Falarino, Raquel se îndrãgosti de Laura, iar Laura de Raquel.
Sentimentul acesta frumos reapãru iar în inimile celor patru şi viaţa nici cã putea sã le ofere ceva mai frumos. Dupã atâtea chinuri, atâtea tristeţi, atâtea ore irosite...era acum altceva.
Fetele aporoape cã uitaserã cum se danseazã, dar stelele parcã le ghidau paşii şi totul devenise atât de magic, stelele cum dansau şi ele şi luna, ca un mare conducãtor, strãlucea de plãcere. Falarino o cuprinse pe Adeline şi o purta prin şiroitul apelor şi curgerea nopţii şi pãreau cã abia acum s-au format, uniţi prin aceeaşi inimã şi aceleaşi gânduri.
Dimineaţa îi surprinse pe aceeaşi plajã miraculoasã, sub acelaşi rãsãrit de soare şi parcã şedeau în faţa unui mare altar, rugându-se sã le lumineze drumul şi sã facã ca nimic sã nu se piardã.
Dupã ce îsi luarã banii de la Calmetti, se duserã sã cumpere iar materiale pentru casã, îmbrãcãminte, mâncare şi tot cele mai trebuia şi dupã ce totul era pregãtit, urcarã toti cinci la bord şi nu se oprirã decât „acasã”...
Adelinei şi Laurei nu le venea sã creadã.
- Dumnezeule mare!...
- Nu-mi vine sã cred...” Silvio, acum pot sã-ţi spun cum aratã raiul”.
- Bine aţi venit acasã! Aici nu aveţi de ce vã teme, aici nu existã rãutate, ci doar linişte şi multã fericire. Aici e doar apa, nisipul, insula şi noi.
- Asta e casa pe care am început sã o facem şi în curând o vom termina, spuse mândru Raquel.
Fetele atinserã nisipul şi crezurã cã totul e real. Cei cinci se mobilizarã în zilele ce au urmat şi îşi fãcurã loc în cabanã pentru moment. Marcos avea acum ajutor la „bucãtãrie” şi era fericit pentru cei doi cã îşi gãsiserã îngerii şi cã aduserã şi mai multã bucurie în micul lor paradis.
Se acomodaserã foarte repede, şi mai mult, simţeau cã sunt aici dintotdeauna. In sfârşit îşi gãsiserã liniştea şi trecutul era de mult timp uitat pentru cã el nu mai merita.
Cu zi ce trecea cei cinci începuserã sã se cunoascã did ce în ce mai mult şi le povestiserã prin toate câte au trecut şi ţoţi erau de acors cã aceasta fusese o coincidenţã divinã, pentru cã altfel nu avea cum sã se întâmple toate.
- Haideţi doar sã-i multumim lui Dumnezeu cã a fãcut asta pentru noi şi de aici e de datoria noastrã sã facem în continuare magia Lui, spuse Mario.
Si aşa era, devenise o adevãratã magie, o poveste fermecatã cu magicieni, vrãjitori, zâne, ascunşi undeva in lumea asta, acolo unde puterea lor era cea mai maer şi de unde îl puteau auzi pe Dumnezeu şi învãţau sã fie precul El.
Casa pe care o înãlţau devenise un adevãrat templu al voinţei, al puterii, al amintirilor, un templu al strãduinţei, al modestiei... Acum erau cinci. Casa putea fi terminatã mai devreme cu ajutorul fetelor şi atunci când totul fusese pus la punct se reapucarã de construit.
Fetele erau de enorm ajutor, iar casa se ridica precum o floare primãvara. Se vedea mâna femeii...cãci interiorul era unul luminos, spaţios.
Raquel fãcuse o treabã excelentã în arta lemnului, totul fiind de o exectitate şi o asamblare senzationalã. Dupa aproape douã sãptãmâni de muncã în continuu, casa era aproape terminatã, Falarino urma sã-i dea ultimile retuşuri.
- Asta numesc eu casã, nu-i aşa copii?
- Raquel, Marco, fetelor, felicitãri, am fãcut o treabã mirificã. Priviţi ce a ieşit din mâinile noastre!
- Cred cã tocmai suntem martorii unui miracol, unui adevãrat miracol şi ãsta e momentul cel mai fericit al vieţii mele.
Laurei îi dãdurã lacrmile, cãci ea nu avuse nicioadatã casa ei, în care sã pãşeascã cu drag, la care sã se grãbeascã sã ajungã dacã o nãpãdea foamea. Abia acum vedea ce înseamnã „casa”, locul unde gãseşti toatã liniştea, unde poti uita de probleme, sã te arunci în patul tãu şi sã zâmbeşti, de fericire.
Acum putea sã facã asta. Si nu era la fel de greu ca înainte, nu e greu sã gãseşti fericirea, trebuie doar sã o cauţi în locul potrivit. Şi aici era acesta.
Intr-o noapte, când toţi ceilalţi adormiserã, iar, deşi vântul nu bãtea foarte tare, pe mare erau valuri mari, care se spãrgeau in urechile lui Marco, acesta nu putea sã doarmã. Se edãdu jos din pat şi ieşi din cabanã. Se opri înaintea scãrilor şi simţea atracţia, simţea geamãtul... Era lu nã plinã. Se duse spre ţãrm şi işi opri picioarele în nisipul umed şi rece şi vroia parcã sã înainteze, sa se ducã mai departe. Tresãrit însã de un fior, se întoarse şi se aruncã pe plajã, lãsând razele lunii sã-i cadã în ochi şi sã-l poarte în visãri. Apucã strâns nisipul în mânã şi apoi îşi închise ochii ca într-o mare durere şi apoi îl nãpãdirã gândurile. Stãtuse astfel vreme de ceasuri bune şi adeseori îşi deschidea ochii pentru a privi în zare, de-a lungul lunii, dupã care în închidea la loc şi visãrile continuau.
*
In zorii zilei, Falarino fuse primul care se deşteptã şi deodatã îi apãruse în privire o imagine paradisiacã, a mãrii, a plajei, a casei lor. Parcã acum era aici pentru prima oarã şi se minuna asemenea unui copilaş, care vede pentru prima oarã chipul mamei, al tatãlui, al cerului, al propriului sãu leagãn... Işi deschise mare ochii şi privea cu însetare la fiecare colţ al insulei, insufla fiecare mireasmã a stropilor de zori de zi şi nu înceta sã zâmbeascã, nu înceta sã creadã cã de aici începe raiul şi nu se mai temea de nimic, nici de viaţã, nici de moarte.
Apoi ieşi Raquel, voios şi pus mereu pe glume, se întindea şi nu-şi mai încãpea în piele de fericire când privi şi el spre casã, cu gura cãscatã şi cu unul din ochi închişi pentru a putea vedea de soare. Se uitã apoi la Falarino şi era cât pe-aci sã se nãpusteascã asupra lui. Işi scoase apoi bluza şi se avântã spre apã.
Marco era şi el în prag şi, amintindu-şi de vechile obiceiuri, se dezbrãcã şi el repede şi o rupse la fugã dupã Raquel.
- Cine-i ultimul îl mãnâncã peştii!, strigã în gura mare Marco.
Falarino se ţinea şi el dupã ei şi se aruncarã toţi trei ca nişte îngeri în apele fermecate de prospeţimea dimineţii. Jocul se relua. Ca nişte prunci erau. Fetele îi privirã din depãrtare şi râdeau ca nişte mame bune de nebunia lor şi le plãcea la nebunie. Marco se aruncã asupra lui Raquel şi se dãdurã mai apoi pe o „leapşa” ca la mama ei. Dupã treaba asta se urcarã pe rând pe vaporaş şi se aruncarã în apã ca nişte copii prostovani.
- Mãi petrecãretilor, vouã nu vã mai e foame?
- Vai de mine, mor de foame, spuse ca întotdeauna Raquel.
Se adunaserã toţi în jurul mãsuţei şi mâncarã foarte mult, masã dintr-aceea sãnãtoasã, naturalã, cu care poţi rezista toatã ziua. Glumirã mult şi se simteau foarte bine împreunã, ca într-o mare familie ce erau. Raquel mânca cu poftã şi îi mergea gura ca a unui papagal în acelaşi timp.
Marco stãtea într-un colţ al mesei şi îi privea pe toţi cu o bucurie de nedescris în ochi, se uita mult, cãutând sã le memoreze fiecare trãsãturã a lor, fiecare gest personal, cum clipeau fiecare, cum îl strigã, încerca sã-şi imagineze cum vor arãta peste ani. Aproape cã-i dãduserã lacrimile...şi continua sã zâmbeascã, continua sã-i priveascã.
- Ah, da bine am mai mâncat fraţilor, la cât mai multe dimineţi ca asta de-acum înainte.
- Doamne ajutã, mulţumim pentru bucate şi norocul sã fie cu noi!
Raquel se repezi la hamac sã-şi linişteascã trupul dupã atâta „ostenealã”. Falarino îi privi atunci pe toţi, privi casa, privi împrejur şi îşi dãdu seama cã nu le mai rãmãsese mai nimic.
- Copii, am isprãvit tot. Ne trebuie mobilã pentru casã cã e goalã şi mâncare deasemenea nu prea mai avem. Peştii sunt cei mai mulţi acum. Aţi vãzut cât am prins data trecutã, apãi acum...
- Cand vrei sã plecãm, Falarino?
- Mâine în zori...aşa cã, sã ne pregãtim.
Marco pregãti barca pentru ieşirea din zori şi îl înghiontea deodatã inima. Simtea un gol în ea şi nu-şi putea stãpâni emoţiile. Pregãtise mâncarea, apa, gheaţa, toate sculele şi pânã pe înserate Falarino terminã verificarea motoarelor, iar Raquel asigurã toţi scripeţii şi lansetele navei.
Se adunaserã toţi în faţa cabanei, puţin obosiţi, iar Marco se duse sã pregãteascã cina. Pregãti o masã copioasã, cum de mult nu mai fãcuse de rãspândea mirosul pânã în larg. Ii servise pe fiecare, cu mâna aproape tremurându-i, dupã care petrecurã împreunã pânã aproape de miezul nopţii, când se duserã sã se culce pentru a se putea trezi devreme.
Marco iar nu avea linişte. Ieşi afarã, privi insula în lumina nopţii şi vru apoi sã intre în casa cea nouã. Ii trecu uşor pragul şi atinse pereţii, care i se pãreau ca nişte catifele, privi în jos, privi în sus şi încerca sã şi-o imagineze când ea va prinde viaţã, când în ea vor zburda copii mulţi şi va fi multã strãlucire. Parcã o vãzu pe mama sa, care-i zâmbea de fericire, de undeva dintr-un colţ al casei, parcã auzea râsetele, strigãtele, plânsetele copiilor.
Se întoarse pe plajã. De-acum îşi închise ochii şi luã cu el toatã natura.
Când soarele abia se ivise pe cer, cei trei erau deja în navã şi îşî luau rãmas bun de la Laura şi Adeline.
Mãreaţa „Amore” îşi ridicã ancora şi porni înspre larg, lãsând în urmã insula abia trezitã şi cântecul primelor vieţuitoate. Cei trei plecarã foarte fericiţi şi aveau de gând sã se întoarcã cu rezervorul plin de peşte.
- Ah, ce bine e pe mare...!
- Suntem cei mai norocoşi nenorociţi din lumea asta!
- Sã mergem Amore, du-ne feţita tatii...!
Marea se vedea clar, era limpede şi puteai vedea pânã în adâncimi. Acesta era locul viselor lor, aici se ştiau dintotdeauna şi parcã nu mai era nevoie sã cârmuiascã barca. Stia încotro sunt peştii. Le ştia gândurile celor trei şi îi purta cu neîncetare în depãrtãri.
Dupã trei zile de navigat, peştii cei mari începeau sã aparã.
- Haideţi sã pescuim domnilor!...
Cu zâmbetul pe buze, Raquel şi Marco pregãtirã suliţele şi lansatorul, cârligele şi Falarino da-se drumul la plasã. Marco era foarte emoţionat, de parcã era prima oarã când pescuia. Dupã câteva minute de aşteptare, Raquel nimeri un peşte şi Marco alergã repede sã tragã de manivela scripetului, pentru a-l duce la barcã.
- Hai cã o sã facem treabã bunã...
Traserã şi plasele care încãrcau serios rezervorul cu gheaţã şi totul pãrea sã meargã bine pentru echipajul pescãresc al vasului „Amore”. Dupã trei zile de pescuit, Falarino se uitã în rezervor şi era mulţumit, pentru cã capturaserã peşti mari, pui de rechini, chiar şi un rechin mai mare.
Raquel se chinuia şi el foarte mult, nu-l lãsa pe Falarino singur şi stãtea ore întregi cu ochii aţintiţi asupra apelor pentru a putea zãri giganţii peştilor. Falarino parcã avea un al şaselea simţ când era vorba sã prindã peşti. Stia cu precizie locul unde îi putea gãsi şi era un foarte bun ţintaş. Intotdeauana îi aducea la bord şi nu-i pãcea sã rateze. Era, evident, lucrul la care se pricepea cel mai bine.
Zilele trecuserã peste cinci şi, dupã o zi obositoare, cerul începu a se întuneca, iar norii se strânserã din ce în ce mai tare. Se pãrea cã avea sã vinã o furtunã. Marea devenise din ce în ce mai agitatã, iar Marco privi spre cer şi vedea cum el se mişcãcu atâta repeziciune. Falarino se duse repede sã asigure captura, strânse toate sculele de pe punte, iar Raquel porni farul scãzuse turaţia motoarelor pentru cã valurile începeau sã devinã tot mai mari, iar vântul se înteţise foarte mult.
Ploaia îşi fãcuse apariţia, iar cerul era de acum de un negru înãbuşit, Marco stãtea afarã şi lãsa sã alunece ploaia pe chipul sãu, stãtea tãcut în noapte şi asculta îndepãrtate ecouri.
- Marco, intrã în cabinã, ce naiba faci acolo? Raquel, du-te şi adu-l!
Raquel se repezi afarã şi-l trase brutal pe Marco înãuntru.
Falarino se pregãtea sã ţinã controlul bãrcii, acum, când cerul se despicã, iar marea era precum un câmp de tragere, atinsã de strãfulgerãrile puternice ale cerului. Raquel îl ajutã cât putu, iar Marco privea neputincios.
Furtuna se dezlãnţuise. Vacarmul era groaznic şi Falarino nici nu-l mai putea auzi pe Raquel care-i ţipa sã ţinã cârma bine, pentru cã valurile erau foarte mari. In putin timp, micuţa lor barcã era prinsã în mijlocul mãrii, în mijlocul acestei furtuni groaznice care se dezlãnţuise pe neaşteptate.
- Raquel! Raquel, vezi dacã sunt fisuri pe undeva... Marco, vezi sã nu intre apa!
- Puntea e toatã acoperitã de ape, strigã din rãsputeri Raquel, care se ţinea strâns, sã nu-l doboare mişcãrile necontrolate ale vasului.
Falarino nu mai putea face faţã, valurile erau mult prea mari, iar vântul era incredibil de puternic, fãcând din „Amore” un fel de steag, care stãtea la mâna vântului.
- N-o mai pot controla, nu mai vãd nimic afarã...
- Falarino, ai grija la geamuri cã or sã se spargã... dã-te la o parte cãnu-i mai poţi face nimic.
Vântul sparse într-adevãr, pe rând, geamurile cabinei şi cei trei fãceau cu greu faţã apei care nãvãlea cu o vitezã fantasticã din adâncuri şi din ceruri, parcã vrând sã-i nimiceascã într-o clipã.
Falarino se ţinea strâns de cârmã şi le tot zicea celorlalţi sã stea aproape. Barca abia mai rezista valurilor uriaşe, iar furtuna nu pãrea a avea de gând sã înceteze. Falarino se ridicã apoi în picioare şî încercã din rãsputeri sã ţinã cârma bãrcii, sãnu fie înghiţitã de ape. Era incredibil cum se legãna dintr-o parte în alta, intra în apã, apoi iar ieşea şi era acoperitã în pemanenţã de ape. Ploaia îi venea în plin trup lui Falarino, parcã vrând sã intre prin el, sã-l rupãîn bucãţi. Se uitã fulgerãtor la cei doi, parcã temându-se ca nu mai sunt acolo.
Deodatã, se auzirã numai bãtãile inimilor celor trei. Falarino, Raquel şi Marco privirã împrejur şi în jurul lor era un imens de apã, ca o mare cetate, se aflau într-un abis format de un monumental val ce avea sã cadã asupra lor. Lui Falarino nu-i venea sã creaã. Undeva,în vârful valului parcã îl zãrea pe Dumnezeu. Puse mâna strâns pe cârmã şî încercã sã o întoarcã. Raquel şi Marco îl ajutarã, dar valul se apropia, aşa cum se apropie un copil sã ajungã în braţele mamei sale.
Barca se rãsucea, însã îi era foarte greu din cauza vântului puternic, nefavorabil. Valul era pe cale sã-i loveascã
- Mai aşteaptã puţin nenorocitule...mai dã-mi puţin timp, Dumnezeule....
- Falarino, n-o sã reuşim, o sã ne loveascã în plin în lateral şi o sã ne mãture...
Marco tãcea molcom şi se ţinea bine. Valul îi izbi în plin, iar barca se rãsturnã. Falarino şi Raquel furã aruncaţi prin toatã cabina, iar Marco se lovi putenic la cap şi fu aruncat prin geamurile sparte înspre adâncuri, fãrã sã mai poatã înota spre suprafaţã.
Ii trecu într-o fracţiune de secundã prin faţã toatã viaţa şi se imagina când era mic şi se tãvãlea prin nisip şi prima oarã când prinse un peşte, toate momentele alãturi de Raquel şi de Falarino. Si de Sabrina...frumoasa Sabrina. Alunecã uşor , fãrã viaţã, spre adâncurile reci ale mãrii şi parcã privea cu ochii sãi mari înspre ceruri, aşa cum o fãcea în fiecare noapte, întins pe plaje vieţii sale.
Dupã ce valul trecu, printr-o minune, barca se redresã, iar Falarino şi Raquel zãceau inconştienţi în cabinã, fãrã sã ştie cã Marco pierise. Nu dupã multã vreme, furtuna se linişti şî barca plutea tristã, precum o fatã pãrãsitã. Falarino îşi reveni şi cãutã cu disperare împrejur. Marco nu mai era.
- Raquel... Ma...Marco a dispãrut... l-a înghiţit apele, Ra- quel...Marco...nu mai e...
Raquel plânse cu disperare, când nu-şi mai simţea nici trupul. Parcã vroia sã mai audã încã odatã vocea lui Falarino, dar sa nu mai fie un coşmar, ci sã-i spunã cã Marco e în bucãtãrie şi le pregãteste masa, Marco e afarã şi aprinde farul, Marco e aici şi zâmbeşte, Marco aleargã dupã ei pe plajã şi rãmâne la „leapşa’, Marco e în apã şi se joacã, doar se joacã...
Falarino îi privea disperarea şi cãuta încontinuu în ape şi îi striga cu ultimile puteri numele, cãci poate îl va auzi şi va striga dupã ajutor, dar Marco nu mai rãspundea. Era acum în paradisul apelor, într-o altã lume şi plângea şi el de acolo de unde era când le vedea durerea şi ar fi vrut sã strige, sã se audã pe întreaga mare, cã îi este bine, cã îi iubeşte şi cã nu-i va uita niciodatã.
- Nu te vom uita niciodatã, Marco...
Raquel plângea încontinuu şi se gândea cã, casa nu va mai fi la fel fãrã el.
- Ne-ai luat o parte din viaţa , Dumenzeule...
Pânã dimineaţa, barca pluti inertã, Falarino nevroind sã plece din locul unde s-a rãsturnat. Era terminat de obosealã, iar Raquel adormise. Oasele îi pârâiau şi din glasul sãu nu contenea sã se audã înãbuşit: „ Marco! Marco!...”
Raquel se trezi ca dintr-un vis ce parcã durase o viaţã. Se uitã împrejur şi se gândea cã a nimerit în altã barcã, cãci totul era rãvãşit. Il gãsi pe Falarino şi înţelese din privirea sã cã nu fusese un vis.
- A plecat?...
- Da, Raquel... i-a plãcut mai mult acolo.
- Ce ne facem fãrã el?
- Il avem mereu în inimã şi nu va pleca niciodatã...
- Ce facem , ne întoarcem?
- Nici nu ştiu dacã mai funcţioneazã motoarele...mã duc sã verific.
- Doamne, totul e distrus...
- Am avut noroc cã s-a redresat barca, cã altfel pieream cu toţii.
Falarino urcã la timonã, dupã ce îşî aruncã o privire în rezervorul cu peşti. Erau tot acolo, dar trebuiau îndesaţi cu gheaţã din nou. Incercã motorul şi acesta funcţionã, deşi fusese practic invadat de ape.
- Hai sã mergem acasã... Doamne, ce greu îmi mai e sã plec...
Când soarele stãtea sã cadã, din zãri se ivi şi „Amore”. La fel de tristã şi ea ca şi cerul greu, ce se stingea uşor. Adelinei şi Laurei le tremurarã inimile de emoţie, cãci barca venea uşor şi nu se grãbea, barca era mai uşoarã şi mai singuraticã, barca nu mai strãlucea la fel.
Laura îi privi pe cei doi şi apoi privi prin ei, dar nu se mai arãta nimeni şi deodatã se întunecã la faţã.
- Unde e Marco?
- Unde sã fie...înoatã împreunã cu peştii şi nu vrea sã mai iasã...Nici când l-am strigat nu a vrut sã mai audã de glasul nostru.
- A murit Marco?... Ce s-a întâmplat?, întrebã Adeline fãrã glas.
- A murit...
Falarino merse uşor prin nisip şi apoi se aşternu pe el, cu faţa cãtre cer. Raquel i se alãturã.
- Crezi cã ne vede acum?
- Pun pariu cã e lângã noi acum şi se uitã şi el spre cer...
Bãieţii le povestirã fetelor prin ce au trecut cu glasul tremurând şi mulţumeau lui Dumnezeu cã mãcar ei au supravieţuit. Apoi se lãsã noaptea şi se auzeau greierii şi se auzea freamãtul din inimile celor patru. Si visele continuau...
Dimineaţa plecarã cu peştii în oraş şi luarã tot ce-i mai trebuia casei, mâncare, combustibil şi altele. Dupã ce se întoarserã, Falarino descãrcã cu Raquel şi pânã în ziua urmãtoare casa era aranjatã. Un adevãrat leagãn al vieţii...o adevãratã minune.
- Au trecut trei zile de când Marco a murit şi se cuvine sã-i facem o înmormântare, chiar dacã una simbolicã, ca sã rãmânã pe veci mãrturia cã aici e locul lui şi mereu va fi. Acum şi casa e gata şi sunt sigur cã ar fi vrut sã ne bucurãm de ea, sã fim feiciţi şi sã îî mulţumim totodatã cã este fratele nostru, cã, nu ar mai fi existat casa fãrã el, cã a avut grijã de noi pânã acum.
Raquel sãpã o groapã micã aproape de stânci şi aruncã în ea talismanul primit de la el şi fiecare câte un lucra care îi amintea de el. Apoi, se înlãnţuirã în jurul mormântului, ţinându-se de mâini, iar Falarino şi Raquel simţeau apãsarea prezenţei lui, a fiinţei sale în fiecare colţ al insulei, al chipului sãu în mare, al paşilor sãi pe nisipul fin, al glasului sãu care aducea valurile pânã aproape. Umbrele celor patru parcã tremurau în pãmânt. Falarino luã un briceag şi scrijeli pe stâncã numele sãu şi faptul cã va râmâne mereu în amintirea şi inimele lor.
Deoadatã, o incredibilã cãldurã parcã venitã din ceruri, le trecu prin corp şi cerul devenise din ce în ce mai strãlucitor.
Falarino, Raquel, Adeline şi Laura se mutarã în casa lor cea nouã, ca într-o nouã lume, cu o altã viaţã, cu tot ce-a fost rãu vreodatã, uitat. Trecuse aproape un an de când Marco murise. Falarino şi Raquel mai ieşirã de câteva ori pe mare şi se întoarserã cu bine de fiecare datã. Fetele erau foarte îngrijorate de fiecare datã când ieşeau, cãci iubirea lor pentru ei era de acum imensã. Erau singura lor familie.
In fiecare noapte priveau stelele şi cântau şi se iubeau ca douã fire de nisip. Nu era nimeni sã-i mai despartã. Poate doar moartea. Casa era aşa cum o visaserã mereu, frumoasã, mare...mare sã se vadã din larg, sã cânte pescãruşii în jurul ei, sã le tremure sufletele pãrinţilor lor şi a lui Marco.
Reuşeau sã reziste aici împreunã, deşi era şi foarte greu câteodatã, însã voinţa lor le fãcea pe toate. Mergeau de acum mai des prin oraş sã se aprovizioneze, mergeau la domnul Calmetti, se duceau sã danseze, sã se simtã bine.
Alma, Nicolette şi Sabrina erau de mult plecate sã studieze, din când în când mai trimiteau cãrţi poştale şi întrebau mereu de cei doi. Sabrina se întristã enorm când aflã cã Marco murise şi avuse chiar o tentativã de sinucidere, dar ceva o oprise.
Cabana, Silvio şi ceilalţi cãlãtoriserã prin toatã lumea, afacerile lor se mãriserã, dar nu mai ştiau nimic de Adeline şi de Laura. Cabana îl investi deja pe Silvio cãpitan dupã ce acesta avea sã se retragã şi îi recomandã sã-şi gãseascã încã de pe acum un echipaj tânãr, vrednic sã continue afacerea.
Tatãl Adelinei, Sicofaggio avea mulţi ani de stat dupã gratii, mai ales dupã ce poliţia descoperise cã acesta fãcuse o grãmadã de fraude, înşelãciuni, şantajuri, iar averea sa fu în mare parte confiscatã. Dna Sicofaggio îşi începu o afacere proprie, din banii rãmaşi, iar toate culturile de smochine le dãdu la licitaţie unui om bogat, lucru care l-a îmbolnãvit pe Sicofaggio şi a murit. Adeline îi trimise odatã o scrisoare în care îi spunea doar cã este bine, cã şi-a gãsit jumãtatea vieţii sale şi cã nu se va mai întoarce, chiar dacã nu ştia cã tatãl sã murise.
Unchiul Laurei nu mai vru sã ştie de ea, iar soţia sa divorţase de el şi plecã în satul natal.
Pe plajã, Falarino o privea ca pe o floare rarã pe Adeline, iar Raquel nu se mai putea despãrţi de Laura. Intr-o zi, hotãrârã sã se cãsãtoreascã, dupã regulile lor. Adeline şi Laura se îmbrãcarã în rochiţe albe, simple şi îşi încununarã pãrul cu flori. Fãcuserã apoi un cerc floral în care intrarã, strânşi de mânã, cu faţa spre mare, unde era şi soarele...
- Adeline, te iau pe tine de soţie şi jur sã te iubesc pânã la sfârşitul vieţii. Altar îmi este marea şi întreg cerul, preot îmi este Dumnezeu, iar iubirea mea pentru tine e tot ce-mi trebuie pentru ca tu sã fii soţia mea.
- Falarino, te iau pe tine de soţ şi jur sã te iubesc pânã la sfârşitul vieţii. Viaţa mea a început de când te-am întâlnit pe tine, tu eşti viaţa mea şi numai cu tine pot trãi. Nisipul acesta pe care cãlcãm împreunã este cel care ne ve lega pentru totdeauna şi e tot ce-mi trebuie pentru ca tu sã fii soţul meu.
- Laura, acceptã-mi sufletul meu şi primeşte-mi mâinile mele ca soţ şi jur sã te iubesc mereu. Voi pãzi cu multã grijã de tine şi de iubirea noastrã ce nu se va sfârşi în veci. Mai frumos nu ştiu sã-ţi spun, dar e cât se poate de adevãrat: te iubesc...
- Raquel, acceptã-mi sufletul şi primeşte-mi mâinile mele ca soţie şi jur sã te iubesc mereu. Ai viaţa mea în mâinile tale, ai trupul şi inima mea în mânile tale, toatã viaţa mea ţi-e dedicatã ţie, eşti îngerul meu,eşti o minune şi ştiu cã am sã trãiesc sã te fac fericit...
Incredibilã liniştitoare apã...siguranţã deplinã, a vieţii rupte, cãutatã în nori, gãsitã şi de-acum reîntregitã.
Intr-un loc al vântului, al magnificului nisip, printre sunetele ultimilor pescãruşi, apa îşi lasã chinurile la mal şi pluteşte prin valuri în pãmânt, se ridicã la cer...
