Rusu Ionut

Alei

2011-08-22T12:07:00.000-07:00

Sigur acum, a rasarit luna, despicand muntii, pasind pe drum pe raze, devine o stea plutind usor printre doi nori, cand e aievea, cand o poti vedea. Ai reusit sa bati pamantul adanc dar ai uitat s-adaugi crucea, s-adaugi flori si sa te bucuri. Acum cand parul iti bate in vant, nu poti vedea decat marea si lacrimandul ochilor din fata, din bucurie, din tot ce-aduce ea spre mal.

Mai mult decat visul si decat placerea, ai urmat lumea, in fireasca realitate a ei, pe poteci batute, pietre cunoscute, cu gustul de parau, rauri ai format…seri de simtamant, bucurii atinse. Cand ai atins limita intelegerii te-ai bucurat ca nu mai suferi, aici s-a terminat simtul de a cuprinde in gandire nevoia sau dorinta. De-acum esti fericit. Fara timp sa mai gandesti. Sa traiesti.

Cineva a ajuns la gardul iadului si inauntru erau ingeri, ce te vegheaza acum din departare si cum ai trait pe langa ei, cum te-au schimbat, asa cum apa schimba piatra sau iarna, un lan intreg. Vara ai muncit pamantul, un taran strivit sub soare, ai cules franturi din viata sa ajungi in primavara. Noaptea ai iesit in strada, fara lume, plin de viata, alta strada…un suvoi de apa curge in soapta spre canalizare, se duce spre rau, spre mare in ocean iar in mare si in rau, vrut-ai sa fi fost purtat, acolo unde nu e viata, alta strada, plin de lume, plin de soare.

Marea e albastra de sus, verde de jos, te-ai ratacit in culori. Pietre se scald. Cum rauri s-au pornit, ce te apasa, ce alina marea, sa simti aerul cald, ai mers pana la gard, unde se termina aleea, ai ramas cu cineva in minte, cu ceva in gand si te-ai intors, cu fata spre acel suvoi mic de apa, urmarindu-i calea, simtind valtoarea, nesiguranta sufletului si umbra lampii de la coltul strazii. S-au stins lumini, s-au aprins vieti, au cazut lacrimi, munti de bucurie, ai petrecut lacuri, drumuri scurte departare, ti-ai imbratisat copilul, ca un soare. Daca viata a stat in loc, ai privit cum frunze au inverzit, cum aerul adie, iarba e moale, asfaltul e tare, cum nimeni nu poate inlocui.

Spre casa...

2010-12-03T23:18:00.000-08:00

Oamenii, se deosebesc intre ei, ca doua picaturi de ploaie...dispar ca si semnificatie precum luna in zorii zilei, cerul e acum luminat de nori, intunecat de sperantele noastre desarte, un desert de trairi.

Inainte...

2010-09-27T14:34:00.000-07:00

E ultima strigare. Primul vuiet. Ultima luare a lunii în brate. Primul pas înapoi. Aici simţi că se opreşte timpul şi bătăile inimii, pentru câteva secunde, în câteva clipe de durere şi nu poţi merge mai departe.

Cărări, obstacole, toate au devenit acelaşi drum şi de aici se pierde sensul. Se pierde orice simţ al orientării. Ca o cameră goală, în care nu ştii unde va fi patul, unde va fi dulapul. Un an a trecut aproape cât drumul unei lacrimi, a început ca şi cum n-ar exista şi încă continuă…

Precum căderea unei frunze, astfel cazi în visare şi doreşti, să scapi de amintiri, să laşi privirea înainte de la minutele trecute, acum ai oprit adierea copacului, vuietul străzii, sângele-n vene…ai oprit să respiri şi e destul. E destul să te facă, să renunţi la a căuta fericire, a pierde speranţă. Iar vremea s-a schimbat şi iar s-a schimbat şi ai rămas la fel.

E primul strigăt de ajutor. Ultima privire în zare. Prima oară când cerul nu se mai uneşte cu pământul, se despart în poteci distincte, se vor departe unul de altul, ne vor uitaţi în locuri care nu se mai sfârşesc. Ai plecat să te lupti … să ocupi un loc în rândul fericirii. De acum, eşti unde ar trebui să fii, să nu fii trist, să fii acolo când are nevoie de tine, cât de repede poţi. Cât de des te-ai uitat la ceas şi apoi pe fereastră, să vezi dacă e noapte, dacă e zi, dacă plouă, dacă mai e cineva pe stradă, dacă a trecut vremea sau ai rămas la prima respiraţie, dacă ai apucat să răsufli, să simţi aerul rece de afară, dacă camera ta goală are fereastră … dacă cineva a batut la uşă sau eşti pierdut în sunete de pescăruşi, ce răscolesc marea, ce te alină, cum râuri s-au oprit şi te poartă spre locul tău, cât de des ai trecut peste o mare pierdere şi te-ai pierdut.

“Viaţa merge înainte…”. Pentru unii, tot pe ocolite.

Importanta

2010-01-17T08:35:00.000-08:00

Importanta

Există părţi în lumea asta unde oamenii fac din trăirea în fericire simplă, o religie, acolo unde toate elementele care impiedică săvârşirea acestui lucru nu sunt binevenite. In asta se încred şi asa vor să-şi traiască viaţa.

Există oameni în lumea asta, care trăiesc la ţărmul mării, înconjuraţi de, nerealizând, o fantastică frumuseţe, o imensă energie pozitivă, pentru alţii mai mult decât suficientă să-i ţină viguroşi zile la rând.

Există oameni, ca mine, care s-au născut la o margine a Dunării…şi asta le-a fost de ajuns.

Mai există alţii care, caută perfecţiunea în oameni, în timp ce nimeni dintre noi nu va fi niciodată perfect. Aceştia o caută pentru a-şi defini ei singuri conceptul de perfecţiune, mulţi dintre noi spunem unul altuia, că tu eşti perfect pentru mine. Aceştia probabil asociază imaginea acestuia, ceea ce îl face să simtă, cu lucruri care îi sunt mărturii ale perfecţiunii naturii, cum este linia care uneşte nisipul si apa mării, sau mirosul de apă de Dunăre. Perfecţiune e atunci când eşti la apusul vieţii şi tot ce ai trăit, cu el, cu ea, s-a contopit cu natura, a devenit una şi aceeaşi maiestuoasă privelişte, atunci când ai bucuria să spui că ţi-a făcut mare plăcere să trăieşti viaţa.

Când te gândeşti că nu acum multă vreme trăiai într-o lume grea, abandonat şi răpit de vise, înconjurat de oameni le fel ca şi tine, parcă nu îţi vine să crezi că ai trăit viaţa asta. Si totuşi ceva ţi-a dat o bucurie. Acum ai plecat spre o viaţa mai bună, şi oamenii de care inainte erai înconjurat, acum sunt nişte străini, acum nimeni nu îţi mai răpeşte visele, acum te abandonezi singur printre ei, într-o lume poate şi mai grea. Inainte aveai nevoie să deschizi porţi de fier să ieşi în stradă, acum ai nevoie să închizi inima plină de amărăciune şi să uiţi, să mergi mai departe, să uiţi că nu ştii unde îţi e locul pe lumea asta.

Există oameni…care sunt pierduţi în lumea asta. Care nu mai ştiu ce e aia viaţă adevarată, care nu ştiu ce e aia o călătorie, singur cu o pajişte în început de vară, care nu mai ştiu ce e ăla un maidan, cu haine prăfuite şi tenişi rupţi. Cineva zicea că viaţa asta ne-a degradat…eu cred că noi am degradat viaţa, în ceea ce înseamnă puritatea ei, lucrurile simple care o compun. Cineva i-a degradat trăirile şi trăieşte acum o minciună. Cel care alege altceva decât o zi însorită la poalele unui munte, nu poate să traiască decât o minciună.

Avem nevoie să lăsăm să treacă viaţa adevărată prin noi, la fel cum podurile permit apei să treacă pe sub ele, ca o imagine firească a naturii, la fel cum munţii au lăsat puterea lor pentru ca râul să îşi croiască drum spre punctul de vărsare. Nu e nevoie să transformăm cadre normale ale vieţii în ceva mai presus de noi, care nu ne reprezintă ca oameni. Dacă cineva a transformat apa în vin, a fost pentru că acel cineva e mai presus de om, dar noi, ca oameni, nu suntem mai presus decât oamenii. Suntem aduşi aici pentru a ne bucura de viaţă, suntem aduşi aici pentru a ajuta oameni, aici deoarece aşa e normal să fie.

In bătaia gerului năprasnic, un muzician mai are puterea să-şi cânte saxofonul la umbra unui picior de pod, învelit într-un palton vechi, la lumină pâlpâindă de felinar, fiecare lirică pe care o cântă se scrijeleşte pe pereţi, în cât mai multe limbi, dându-i sunetului o fascinaţie de traduceri, toate având aceeaşi semnificaţie, acelaşi îndemn. Carcasa instrumentului stă pe buza de vărsare a apei, care reuşeste să se topească din zăpada de la baza podului şi se curge acum spre o gură de canalizare în departare, înabuşită de apa caldă dinăuntru. Parcă ar vrea să pornească la drum cu ea, goală pe dinăuntru, fără acel ceva pentru care ea a fost concepută, la fel cum oamenii uneori pornesc pe câte un drum…lipsiţi de acel lucru important, care este viaţa adevărată. Muzicianul îşi cântă saxofonul în tăcere, vântul prea puternic îi acoperă încet încet sunetul, dar nu suflă mai tare, e conştient că aşa e firesc, e un intrus în calea naturii, el este cel care o împiedică să cânte, să-şi facă auzită trăirea. Carcasa saxofonului nu este nici ea binevenită în calea apei care vrea să curgă liniştită. Două lucruri aparent atât de simple, cum e cântatul unui muzician şi un lucru lăsat la voia întâmplării au atât de mare impact în cursul natural al vieţii pe pământ. Astfel, noi suntem cei care degradăm viaţa. Căutăm să-i găsim atâtea şi atatea înţelesuri şi lucruri care să o substituie, să ne substituie până şi pe noi, ca oameni, dar de ce să nu o lăsăm aşa cum e…Lumina felinarului stă uşor uşor să se stingă, devenind o candelă, nu a căpătat niciun înţeles, a devenit o candelă, căpătând acelaşi mod de a o privi, mai departe se vede şi gura de canalizare…

Ajuns la malul mării, îţi infigi bine tălpile în nisipul ud lăsat în urma retragerii valurilor care se sparg la ţărm…şi astepţi să se întoarcă, să te zgârâie cu bucăţile de scoici aduse laolaltă…încerci să-ţi scrii repede numele până nu vine apa din nou să îl şteargă, după care îţi înfigi la loc talpa şi priveşti cum norii vin spre tine, luminaţi la capete de razele soarelui apunând. Iţi continui drumul de-a lungul ţărmului, lăsând în urmă paşi ce dispar unul câte unul…la fel cum se duc şi zilele, te opreşti şi îţi înfigi din nou tălpile, să fii sigur că nu o să dispară…ca atunci când ai făcut ceva cu adevărat însemnat şi ştii că o să rămână în sufletul şi mintea ta toată viaţa, mai ales când aceeaşi experienţă este împărtăşită şi ţinută în locuri speciale în inimă de oameni la care ţii, pentru care ai decis că viaţa merită apreciată. Nu e nimic mai frumos de trăit decât bucuria care o faci altora, nu e nimic mai presus de admirat decât recunoştinţa lor ca exişti.

Clopoţei se aud în depărtare, acum nu vezi decât grilajul ce desparte aleea de râu, mai e ceva de mers până la următorul pod, acum nu simţi decât adiere de vânt şi porumbei rătăciţi de frig, căutând refugiu la piciorul unei bănci. Acum nu miroşi decât ambientalul oraşului străpuns de frumuseţea râului, oraş pierdut de oameni, încercând să-şi afle drumul înapoi spre ei, oraş rămas în pustietatea porumbeilor şi a vuietului domol de apă. Acum nu poţi, singur, decât să-i vezi frumuseţea, în orice înfăţisare ar fi ea şi să o apreciezi…Intr-o viaţă pustiită mereu putem avea puterea de a găsi frumuseţea. Nu e moment de abandon şi uitare, resemnare…porumbelul rătăcit la piciorul băncii a început să zboare şi s-a urcat pe cercul care tine lampa unui felinar. Priveşte cum cade seara …

Un copil se grăbeşte, pe bicicletă să ajungă cât mai repede acasă cu pâinea de la magazinul din centrul satului, drumul este acoperit de noroi şi gropi, nici nu le observă, goneşte prin ele, împroşcându-se pe spate şi pe picioare. Graba lui este oprită de o maşină parcată în faţa unei curţi, prea în drum, forţându-l să intre pe mijlocul uliţei, unde noroiul este şi mai adânc. La colţul uliţei este stâlpul de electricitate, se opreşte să îşi cureţe un pic bocancii de noroiul de pe talpă şi goneşte la loc. Acasă, mama i-a făcut mâncarea lui preferată. Se grăbeşte să nu se răcească.

Avem nevoie să nu lăsăm lucrurile importante să se stingă

Prefaceri

2009-05-31T08:00:00.000-07:00

Prefaceri

Fara a sti unde se termina cunoasterea , viata ne-a adus aici, unde suntem acum, iar daca nu stim unde se termina, atunci nu stim cu deplinatate ceea ce cunoastem . Singurele lucruri de care suntem siguri par a fi ceea ce facem chiar in momentul de fata , dupa ce trece, devenim nesiguri de el, iar ceea ce urmeaza sa facem este cu totul un lucru atat de gol. De parca nu ar exista. Ca si cum nu am crede in viitor, lasandu-l a fi doar o succesiune de momente traite acum si aici.

Cineva a furat steagul sperantei si l-a arborat in berna. Si acel cineva a cazut in prada fetei urate a lucrurilor care ne inconjoara. Lucruri de care noi avem siguranta ca exista , dar nu stim prin cate conexiuni isi fac resimtita furia, cati din noi nu mai fac parte dintre noi, si s-au interconectat pentru a ajuta fura acest steag al ultimului zambet de copil inocent.

Sunt calauza unui biet pescar care isi cara geanta dosita cu unelte , cu palaria rupta la incheieturi, il calauzesc sa fie el acela care sa ii redea zambetul . Ma prefac ca stiu drumul , dar stiu de el numai din auzite, insa am atata incredere ca instinctul ma va ajuta , sa nu il deceptionez pe bietul pescar, pe care l-am abordat in zorii zile din drumul sau, sa il distrag , sa il mint ca stiu un drum unde apa e atat de cristalina incat poate vedea pestii alunecand pe unde…si promitandu-i ca va ramane fermecat de joaca lor, incat va uita pentru ce a venit acolo. Ma prefac astfel, pentru ca stiu ca doar el ma poate ajuta, in marea lui modestie, sinceritate si inima mare.

Fiecarui fir de iarba ii e teama acum de moarte, asa cum unui grup de furnici ii este cand iese din pamant , ii e teama ca nu mai apuca sa vada vreo raza de soare . Tot ce mai poate vedea este o mare, foarte mare imobilitate a vietii, care nu ii permite sa creasca, sa se transforme si redevina ce a fost si apoi sa moara si sa invie din nou. Fiecare fir de iarba nu mai poate decat sa tremure plapand langa aceste sicrie ale lacomiei. Sarmanul pescar, e singurul care le mai iubeste si are grija sa nu le calce, in fiecare dimineata observa cum roua se scurge usor de pe ele, la varfuri, fiecare strop, ca si cum ar fi jos acolo o lume mai mica, peste care, in fiecare dimineata ar cadea ploaia. Ce minunat ar fi, in fiecare dimineata, din cer sa cada cateva minute cativa stropi de ploaie, in loc de cantatul cocosului, sa fie decat streasina batand cateva note muzicale, fragmente din arii necunoscute, natura sa isi scrie propriile ei compozitii.

Cand privesti soarele, ti se pare a se potrivi ca bratara la mana, asa mici suntem…asa ne vede el, ca pe niste puncte care parca nici nu s-ar misca, cand vrei sa simti aerul, acesta e ranit , toate punctele astea care par a nu se mai misca, au aruncat cu pumnale in el si totul a devenit mai tacut. Apa aceea cristalina pe care i-am promis-o pescarului, unde pestii isi au joaca lor, ar putea deveni totusi realitate daca ar reusi sa-i redea zambetul inocent copilului. Sa-mi redea mie zambetul si celui de langa mine si asta va denota incredere. Am plecat prin vise modelate dupa vointa mea si am vazut acolo tot ce mi-as dori, am aflat cum se pun bucatile de fericire cap la cap, una peste alta si fac lucruri minunate, izvorate din sentimentul de a avea absolut tot ce iti doresti…ca intr-o lume perfecta. Prin soselele pline de masini, ma ratacesc ca un iepure ivit din camp, nemaiavand putinta sa apreciez pericolul, doar puterea de a vedea celalalt capat, caut decat linia orizontului, precum nordul de pe busola.

Ce am fi daca gandurile nu ni s-ar refugia in sunete de muzica, in versuri menite parca sa-ti rezume existenta, sa te ajute sa calci pragul constiintei si sa ai tot ce iti doresti. De cate ori nu te-ai regasit printre randuri, cate rime nu ai lasat sa-ti completeze gandurile si cum ai jubilat cand te faceau sa te simti bine. Cate zile nu ai incheiat ascultand cateva acorduri, cateva cuvinte, melodii pe care le-ai ascultat iar si iar, ca si cum ai fuma tigara dupa tigara. In linistea lor iti gasesti unicul loc unde nu te poti preface, in interiorul tau, in ideile, bataile inimii sau fanteziile tale. Cand auzi fiecare vers, te gandesti la tot ce ai vrut sa spui si nu ai spus, te gandesti la toate lucrurile mici, marunte care le-ai lasat sa se duca, iti imaginai ca viata e o melodie, ca va spune tot prin intelesul sau, fara ca tu sa mai faci ceva. Coborand strazi goale, strabatute doar de praful ce se ridica in franturile de raze de soare ce aluneca printre cladirile sumbre, vechi, cu urme de apa care a spalat zoaiele ce s-au scurs din cutiile de peste ale negustorilor, cu porti ruginite la intrarile caselor deasupra carora atarna felinare care inca mai palpaie in toiul zilei, peretii crapati care dau in strada, ma intalnesc cu o broasca strivita, imprimata printre randurile de piatra cubica, visand si ea la apa cristalina a pescarului, la zambetul copilului, avand privirea intristata, de la nenumaratele dati cand si-a ascultat lacrimile cazandu-i pe obraz, ca a fost atat de mica, neajutorata si cu toate astea tot ea a fost calcata in picioare. Din ochi ii disparuse si semnul de mirare, ramandu-i doar tristetea, neputinta de a face ceva, nimic a mai putea spune.

Cate chipuri de oameni nu ai intalnit si ai vazut schimbandu-si expresia de la un minut la altul, pentru ca nu sunt convinsi daca le e bine sau daca le e rau, precum cerul deasupra Angliei, precum vremea de la munte. Ultimul gand este si cel care ne defineste, de aici vietile noastre devin un amalgam de incertitudini, de minciuni si de stari care nu le putem in totalitate anticipa. Suntem ca o gospodarie din susul muntelui, care incearca sa reziste, cineva ii mai asterne o mana de scanduri batute pe ici pe colo in cuie, un gard firav, sa para a fi o curte. Singura diferenta este ca unii incearca sa supravietuiasca, din saracie, in ea. Prima oara cand ai vazut marea, ti s-a parut de la departare ca munti foarte inalti, si apoi ai trait un sentiment extraordinar, ca te afli in trei lumi unindu-se laolalta, ca si cum ai fi intr-o mare incapere, iar marea ar lua culoarea cerului in amurg, nisipul s-ar tremura prin miliarde de sedimente si totul ar capata un joc, o joaca intre suflete mari, pure, jocuri de un mister fascinant, numai de ei stiute, tainuite in adancuri, la inaltimea norilor si amestecate printre fire marunte de nisip. Perfect.

Cand ti-ai dat seama de adevar, a fost atat de gol si crud, incat ai fi vrut sa alergi in o mie de locuri, sa zbori, sa gasesti tot ceea ce ai visat, sa iti faci curaj sa zbori. De multe ori te-ai gandit la dreptate, ai fost suspicios si revoltat in sinea ta, ai urat din toate puterile persoane si te-a macinat ca nu le-ai putut arata-o in fata, ai tinut totul in tine si ai terminat gravat printre pietre cubice, pana cand totul din tine a putrezit si ai disparut. Ti-a ramas doar sa te prefaci, ca esti bine, ca totul e in regula si ca viata continua ca si cum n-ar fi existat. Pe scarile subrede din lemn, un tigan sta tinand cu mana pe un genunchi un puradel si cu cealalta mana pe celalalt genunchi alt puradel, parca oprit undeva in timp, simtind decat respiratia copiilor, dupa ferestre, de afara e doar intuneric in incaperile casei, tiganul doar se topeste in caldura, usa sta lipita de peretele de afara, la intrare mai a ramas decat o carpa prinsa in doua cuie. Si e asa liniste incat se aud doar picaturile care cad la fiecare jumatate de minut din cismea, si tot ce misca in mahala mai sunt decat viespile care roiesc in jurul cismelei, uscate si ele de sete, piedute si ele in spatiu. Apa aceea cristalina le mai potoleste setea.

Uneori am cautat sa gasim locuri in care sa ne simtim linistiti, sa ne auzim gandurile, dar apoi ne-am saturat de atata liniste si singuratate si am cautat locuri agitate, care sa ne antreneze in valtoarea lor, dar apoi am ajuns sa obosim, am dat insemnatate frumoasa unor locuri banale si monotone atunci cand ne-am simtit bine si totul parea ca straluceste si invie in jurul nostru , am dat nostalgie acelorasi locuri cand am fost mizerabili si totul parea in jur ca dintr-un cosmar, am gandit ca asta e cel mai urat loc unde am putea fi, am fugit de toate si am cautat acel loc frumos, unde nimic rau nu te poate atinge, dar unde nu mai ai nimic si trebuie sa o iei de la capat. Vantul se auzea batand la suprafata apei chiar si din departare, parcurgand-o ca pe un ring de dans, ca intr-o frantura de vals, pietrele stateau la mal ca si cum erau membrii juriului, neclintiti in concentrarea lor, iar padurea ce se desfasura in jurul ei pareau tribune cu spectatori, miscandu-se si ei usor de la stanga la dreapta, unii atat de aproape ca le veneau sa intre la randu-le pe ring. In capatul celalalt, asezat pe pontonul vechi cu cateva scanduri lipsa, statea un pescar inmarmurit de joaca pestilor, fascinat de dansurile care se resimteau atat la suprafata cat si in adancul apei. O bucata de pai din palaria sa se clatina si ea in bataia vantului, iar picioarele-i desculte bateau ritmul muzicii facand ochiuri de apa care se prelungeau sub ponton, pana la liman. Nu stiu cum face sa simta muzica, cat de speciala este inima sa ca intelege note muzicale venite din apa, venite dinspre padure, coborate din cer, aduse de vant. Cum face si intelege toate astea, cand nu e decat un biet om obisnuit, sarac in viata, un biet negustor care isi spala locul unde si-a vandut pestele, iar apa se scurge pana la capatul drumului, cum poate el sa fie cel care sa alunge durerea si tristetea si necazurile care ne fac sa ne prefacem. Un biet om simplu care ne daruieste la loc lucrurile simple, frumusetea si calmul vietii, puritatea si adevarul, ne ofera locul unde apa e atat de cristalina incat se vad pestii in adancuri cum se joaca, ne spune cum sa ne modelam si viata, nu numai visele. Atat de mult ma bucur ca a gasit locul si fara ajutorul meu, ma bucur ca nu m-a respins, ca a abondonat drumul sau, si a ales inceputul de drum care i l-am aratat. Ma bucur ca l-am gasit asezat pe pontonul vechi, din care lipseau cateva scanduri, cu soarele care ii batea in fata si din spate se vedeau decat conturul sau si al palariei din care falfaia o bucata de pai desprinsa…

Patrunderi

2008-05-08T05:16:00.000-07:00

Patrunderi

Pierdut printre rânduri obscure, printre vorbe dureroase, prin şiragul de poveşti şi tunete, în cerul întunecat îmi distrug viaţa…Privesc îngândurat spre cerul plin de stele. Ochii îmi tremurã în bãtaia luminii de la candelã, care arde plãpând, ca şi cum ar fi vrut sã se stingã într-un nor de praf, care sã o facã nevãzutã, ascunsã, de negãsit…Aş vrea sã le ating pe toate, sã le cuprind în braţele mele, ca pe un buchet de flori.

Mã agãţ cu disperare de orice lucru, oricât de neînsemnat ar fi el, crezând cã acel lucru îmi poate schimba viaţa. Incerc sã gãsesc însemnãtate fiecãrui amãnunt, ca şi cum ar fi cel mai important…Si într-adevãr, când eşti disperat şi nu mai gãseşti un drum, atârni de fiecare nimic, sperând cã va fi acea poartã, pe care sã o deschizi şi cu care sã continui. Insã numai liniştea, atunci când o gãseşti, e soluţia.

Mã simt de parcã aş fi trãit o viaţã, sau poate cã am trãit, sau am murit…Sufletul meu aude voci venite de sub pãmânt, mã îndeamnã sã urc, sã zbor, sau sã mã alãtur lor, cãci aici e doar durere şi nu e nimic, pentru mine nu mai e nimic, iar ceea ce este, pare a nu fi real, pare a mã deziluziona, tot ce mai e real…

Cutreier câmpuri de speranţe şi de vise, de ecouri surde, de întunericuri fãrã de capãt, în a cãror umbrã mã pierd în fiecare secundã, cu fiecare picaturã de sudoare, cu fiecare zâmbet lãsat în urmã, cu fiecare privire, amintire…simt un gol în mine…un alt om…Din nou pierdut printre stele, sub a cãror licurire mã refac, mã gândesc…şi simt cum inima îmi plânge, dar ea nu vrea sã-şi aminteascã, cãci va uita din ce în ce mai greu şi din nou va suferi. Din nou va regreta, o altã lume…

Stãrui la privirea pe care o gãseşti pe cer, la înfaţisarea destinului…cerul plânge mult şi nu poţi sã nu te gândesti…în care lacrimã eşti la rându-ţi pierdut…poţi sã atingi cerul, poţi sã le atingi. Teribile vise te apasã…imagini din trecut, lovituri pe care le-ai primit când erai la pãmânt, acolo unde sângele şiroia mai mult şi mai cu putere. N-au vrut sã te lase sã te ridici, cãci le era frica de un eşec…

Incerci sã-ţi imaginezi viaţa, când ea nu existã şi nu te poate înţelege…dar tu ai o viaţã proprie, cãci ei nu te pot controla. Ai vrea sã-ţi creezi o lume…într-o lume nulã si nemiloasã, dar totul e neclar şi trist, dureros şi amuzant de irascibil.

Poveţe pe care le-ai primit când viaţa era un mister nu mai au acum nici o însemnãtate, cãci ele sunt nişte neadevãruri…sau poate nişte amintiri prea dureroase. Te-ai bazat pe ele, dar viaţa a lovit acolo de unde totul se prãbuşeşte…

Si te uiţi la lumea asta şi încă nu cunoşti cu care faţã se uitã spre tine, ce o fi în mintea ei, dar mai rãu decât tot nu îţi dai seama cine este de fapt, de unde vine şi ce gânduri are… Eşti cu siguranţã un observator, al umbrelor ce se rãspândesc peste tot, dar nu le poţi pierde din ochi, cãci asta e tot ce poţi vedea…altceva nu mai existã, altceva nu va mai exista, vei fi pierdut în claie de întunericuri, de nimicuri, de continue, continue, mereu continue…

In lumea ta însã, nu existã aşa ceva, existã doar visãri frumoase, fragmente din experienţe de vis, din atingeri divine, priviri pentru o viaţã întreagã, vorbe pentru un suflet rãnit, rãtãcit…trecut mult de o fericire deplinã, de o linişte calmã…dar încercând sã gãseascã alta, însã printre furtuni dezlãnţuite, ape dezmierdate de puteri incredibile, rãscolitoare, dureros de pãtrunzãtoare, aşa de vii, atât de prezente…

Capãtul lumii îl vezi, simţi cã este aproape, aproape în spatele tãu, cãci poate ai trecut de el şi eşti acum, nicãieri. Cãci acum unde eşti, poate cã sunt o mulţime de lumi, formând un labirint de limite, de diferite simţãminte, de diferite alte idei şi poveri…Deşi „ea” îmi apare în faţã, un cer nemãrginit de nori parcã ne despart şi nu pot sã o vãd decât printre stele, tremurând în palpitaţiile lor…sunt un eter când mã gândesc la ea, sunt un pustiu când ele se sting… nu pot sã le ating, cãci printre ele nu existã, veşnicia care sã-mi poarte sufletul în mii de zãri, pe mii de cãrãri, în zeci de poteci, sub frunzele în noapte reci, din inima ei…ce par cã ies scântei, ce parcã buzele-mi sãrutã, ce ochii mi-i deschid…sã o imaginez, în visãri de lunã plinã, ţesând-o printre firele de ploaie albã, învelindu-mi inima cu al sãu aşternut domol şi cald şi veşnic.

Mi-ai spus cã vom fi întotdeauna, mereu…mi-ai spus cã niciodatã nu vom muri, durere are sufletul meu rãtacit, aş prefera sã fiu viu… Opreşte-te o clipã din cugetãrile tale şi ascultã glasul inimii mele, care te învãluie…aici sunt doar eu, existã „o inimã”…care porneşte în fiecare noapte, alãturi de a ta, într-o minunatã cãlãtorie, împreunã cu clipele, împreunã cu zâmbetele, împreunã cu ochii tãi…este noapte acum…nu mã asculţi…nu recunoşti, la fel cum era…

Si nu mã întelegi, nu te înţelegi, cãci eu trãiesc prin tine, respir prin ochii tãi şi-mi îndur durerea prin fericirea zâmbetului tãu, la nopţi de chin, la focul iadurilor de pretutindeni, în gãuri luminate cu întuneric şi strigãte dureros de …personale. Care te înmulţesc, cãci o inimã nu poate sã strige cu adevãrat decât o datã, însã cu fiecare strigãt, tot mai multe ecouri apar şi eşti tot mai pretutindeni, eşti peste tot, gata sã ieşi din ea, într-o multitudine de dureri, compus din milioane de ecouri care te simbolizeazã, însã sub un singur ţipãt grandios, care sã rupã cerul, sã lase doar o stea, sã mã aşez pe ea, de unde sã privesc în jos şi sã vãd o altã gaurã întunecatã, în care zac un ocean de suflete, ca un joc de lumini, care îşi capãtã energia însã de undeva, de aici, de sus…Vãd unde se terminã firul…lumea asta e ca un pom de iarnã, a cãrui luminiţe se sting câteodatã şi sunt înlocuite cu altele mai bune sau nu mai gãseşti altele la fel de bune şi te mulţumeşti cu altele mai rele. Mã uit la ele, însã lumina care vine e din ce în ce mai micã şi mã gândesc cã poate cineva ar trebui sã tragã de fir şi ar opri totul, totul…sã se facã o altã lume, sã se ia de la capãt, sã nu mai existe greşeli şi poate ni se va permite sã ne naştem din nou…

Atârn pe firul morţii, rãstignit în crucea vieţii şi a morţii… Sus îmi cântã îngeri de durere, printre un viscol de plânsete şi tenebre uşoare ţipete, pierdute, dar prezente în inima mea…ele mã doboarã încet, îmi strãpung corpul şi mã separã ca un fulger cerul.

Atârn pe firul vieţii, rãstignit în crucea morţii şi a vieţii. Jos, mã jelesc demoni de plãcere, printre adieri de vânt şi apãsãtoare râsete pretutindeni, ecouri subterane, din centrul Pãmântului, respinse, însã, de sufletul meu, trimise înspre cer, spre nicãieri…

Merg peste râuri, prin munţii invizibili, natura este irealã şi nu e a mea, cãci ea m-ar fi înecat de mult, m-ar fi rãsturnat, m-ar fi trimis într-o lume urâtã, cãci Paradisul este departe…

Merg printre oameni, printre oameni invizibili…neadevãraţi; ei sunt singuri, cãci trãiesc adevãrat doar în singurãtate, trãiesc în morminte, acolo unde nu existã nimic…

… ascult ploaia bãtând în crãpãturile pãmântului şi simt cã nu mai e nimeni aici şi nicãieri…ea mã aude pe mine şi pare cã mã înţelege şi mã ascultã, ca un Dumnezeu, cãci ea e singura…

Cerul este albastru închis şi mult mai închis în depãrtare. Este o linişte întreruptã de glasurile fantomelor ce apar din negurile aburilor ploii neîntrerupte. Din ceaţã parcã apar drumuri, cãi şi locuri…forme, dar glasuri surde,vuiete ameţitoare, linişti zguduitoare…bãtãi de inimã, dar morţi sub chip, sub ochii cerului, voci cutremurãtoare…

Stropii mã ating, în punctul destinului pierdut şi regãsit…în alte locuri. In alte mâini, ale mele goale…Mã pierd printre ei, se scurg prin mine, nu mã regãsesc…

Cãlãtorii zboarã mereu, işi cautã viaţa prin mii de cãrãri, pretutindeni…eu nu pot sã o gãsesc mãcar o datã, într-un singur loc; trecut de ore tarzii, mã caut…simt cã mor. Nu o regãsesc printre cei vii, trãiesc în privelişti mortuare, ei vin sã mã priveascã printre ruine, sã-mi ridice trupul, sã-mi ia sufletul, sã mã îngroape…Vãd cãile luminate şi întunecate împãrţindu-şi sufletul meu…prima oarã când cuiva îi pasã de el şi îl doreşte.

Mã uit cum ei iau totul din mine şi mã lasã de douã ori mai gol şi cu unul mai puţin.

Ce rost mai are sã te naşti, când atâtea lucruri îţi spun sã mori?

Ce rost are sã plângi, când ochii morţii mereu vor fi uscaţi?… Nu poţi sã alegi, doar sã mori, într-o lume nedoritã, sã treci peste cei care te-au vrut nãscut, fãcut pentru a fi mort. Cãci ei curând te vor uita, dacã vei fi al lor, însã te vor memora dacã alegi altceva. Morţii au memorie şi nu uitã de nimeni, mai ales de stãpânii sufletelor lor…Obsesia!…Ei vor fi în fiece clipã obsesia.

Curând se va lumina şi bãlţile vor strãluci. Se va vedea noroiul şi mizeria. Noaptea are misterul ei…

Ce pãcat este de pãsãrile care deşi au aripi, ele nu pot zbura spre ceruri, sã fie libere. Ceva grav trebuie sã le ţinã de pãmânt, altfel probabil cã ar fi fãcut-o. Ce trist este sã vezi copacii cã stau ani în şir în acelaşi loc, priviţi de acelaşi trecãtor care se duce pe vârful muntelui în fiecare dimineaţã…sã-şi ducã oile la pãşunat. Ei mereu sunt lãsaţi în urmã şi ceva din adâncuri îi impiedicã sã urce, îi lasã doar sã plângã…

Viaţa e un loc singuratic, în care eu se pare cã îi dau tot ce am, e doar un moment din timpul nemãsurabil.

…eu vorbesc cu tine, ştiu ce simţi…cãci noi trãim în inimile celuilalt şi aş vrea sã fii singurul destin din viaţa mea…cu tine…sã împreunãm oceanele,sã plutim…viaţa ar fi un loc frumos!…

„ Nimic altceva nu mai conteazã”, spunea cineva. Probabil cã se gândea la o mie de lucruri…şi totuşi vroia doar unul. Nu pot şti dacã l-a primit şi dacã acum e fericit…poate cã e, sau poate cã a fost. O fi murit de fericire, sau o fi trãit în tristete…Era poate absurd, sau doar visãtor.

…sau sã trãim în adâncurile apelor, acolo unde lumea e mult mai frumoasã şi mai liniştitã, ca în roamnele lui Jules Verne. Mã uit în adâncuri şi vãd suprafaţa…aici nu e foc, nu e furtunã, nu e mânie, aici e pasiune…

Ai crezut vreodatã cã vei ajunge sã iubeşti pe cineva, in afarã de privelişti? Ai crezut cã vei ajunge sã privesti înãuntru?…sã ţi se deschidã inima în inima altcuiva, şi sa batã la fel…Ti-ai imaginat cândva cã vei putea fi om?…când veacuri ai fost aer şi pãmânt…Nu vrei sã ratezi nimic…nici un zâmbet….

Imagineazã-ţi cã pluteşti, cã nu sunt limite, cã nu ai pentru ce muri, cãci nu existã nimic, numai cerul… fãrã paradisuri, fãrã iaduri…doar sã plutim…

Trãieşte în imaginaţie…imagineazã-ti viaţa, trãieştu fericit…trãieşti… se aud şoapte, simţi mângâieri…înãuntru.

Mã uit spre cer, de la un capãt la celãlalt, zãresc nori, îi zãresc…ei sunt sfâşiaţi de creste ale munţilor, sunt sfãrâmaţi…este frig afarã, este vuiet, bate în geamuri, nu-mi dã pace…cântã cu pasiune, melodii pe care nu le înţeleg, cuvinte fãrã sens…care creeazã o magnificã armonie cu glasul ei…un suspin al furtunii, o surzenie a frunzelor ce zac ,alungate de vânt, ca un imn al îngropãciunii, un moment solemn de tãcere, printre zdruncinãturi şi rafale puternice de vânt…

In mine zac acum mai multe ecouri decât cele de-afarã, ecouri pe care mi le tot trimite trecutul. Se aud ecourile care de mult au tãcut…dar au înviat…Zgomotul nãtâng al paşilor, ca vuietul unei armate, îmi clatinã inima….

Groaza care îmi mişcã inima, îmi apasã palma pe piept, strând din dinţi şi încerc sã fac sã valoreze…

Sã fie oare spaimã sau îndoialã, dragoste sau doar speranţã, ceea ce îmi frãmântã sufletul? Este tulburarea de pe chipul meu…Lacrimile îmi sfârşesc rugãminţile…

„Ea” se uitã spre cer şi simte lumina, simte cãldura. Işi trimite tot ce are printre nori, îşi trimite inima ei, sus, foarte sus, departe, aici…foarte departe…

Mã uit spre cer şi deodatã el se lumineazã…vãd acolo o lume extraordinarã, doar douã destine.. mã uit la lumea noastrã…şi o pot vedea.

Ne împreunãm sângele şi el se scurge prin vene, aici, jos, prin fiecare şi astfel trãim.

Ne împreunãm mâinile şi creãm lucruri magnifice în locurile acestea întunecate şi pline de suspin.

Ne privim în ochi şi putem vedea fiecare colt al lumii, doar privind spre cer…

Privim în jos, înãuntru, şi zãrim suprafaţa…

Inceputul viselor

2008-05-08T05:11:00.001-07:00

Inceputul viselor

Incredibilã liniştitoare apã…siguranţã deplinã, calm perpetuu, armonie a vieţii rupte, cãutatã în nori şi gãsitã, dar lãsatã acolo pentru a nu fi distrusã.

Intr-un loc al vântului, al magnificului nisip, printre sunete ale ultimilor pescãruşi, cuprins de magie, în a sa singurãtate, apa îşi lasã chinurile la mal şi pluteşte prin valuri în pãmânt, se ridicã la cer…

- Ai luat cârligele? Farul merge…credeam cã n-o sã mai putem pleca. E târziu…Când mai vindem în oraş, trebuie sã luãm combustibil. Apele sunt calme…Velele nu mai sunt folositoare. Trebuie sã ne grãbim…Sezonul trece.

- Falarino, avem timp…homarii nu pleacã. Dar clienţii aşteaptã, e adevãrat. Am pregãtit totul…Sezonul ãsta nu ratãm homarii.

- Aşa am zis şi la peşte. Ai vãzut cât de puţin am adus. Am pierdut mulţi bani. Patronaşul nu a fost satisfãcut deloc. Nu ne mai permitem, înţelegi Raquel?

Clipele de magie ce se regãseau aici, în singurãtate, erau umbrite de nevoia de supravieţuire, cãci aici era totul pentru cei doi. Fiecare picãturã de sudoare însemna o nouã secundã de viaţã, în marea lor lume.

Barca lor pescãreascã se numea Amore. Cu ea îşi câştigau viaţa şi fericirea. Oraşul cel mai apropiat se afla la 5 ore de mers pe apã, cu barca. Se duceau acolo pentru a vinde captura, aveau patroni şi clienţi fideli. In ei aveau cea mai mare încredere şi invers pentru cã veneau cu el proaspãt mereu, din cele mai bune ape.

- Marco, ai pregãtit gheaţa? E totul pregãtit?…Ia şi gecile alea. Se pare cã sunt ceva curenţi în larg. Se vede în privirile pescãruşilor. Valurile sunt reci. Peştii au plecat acolo…

- E pregãtitã, ca’rad Falarino…Da, la pesc’ruşi…E mai rece acolo.

- Neicule, azvârle cheia, sã încui uşa asta. Mi-e de hoţi…

- Raquel, lasã-te de glume. Mare figurã…E târziu…Sã ridicãm ancora!

Aveau o colibã, cu etaj, între palmieri. Sus locuia Raquel şi Falarino, iar jos, Marco, care îi ajuta pe cei doi. Nu avea altã casã. Mama sa fusese bona lui Falarino, cei doi crescuserã împreunã. Aveau casã înainte, pe locurile astea, însã rãzboaiele o pieriserã. Doar ei au supravieţuit. Raquel se nãscuse şi el aici, dar nu avea rãdãcini. Se nãscuse în vremea rãzboiului, când pãrinţii sãi se refugiau în aceste locuri. Doar el a supravieţuit. Crescuse aşadar alãturi de cei doi. Câţiva ani doar îndrumaţi de cineva, cãci restul au supravieţuit singuri. Doar Raquel şi Falarino erau învãţaţi, iniţiaţi, umblând din când în când pe la dascãlii de la oraş. Au devenit de nedespãrţit. Nu aveau nevoie de nimeni. Nu mai încercaserã altceva…era totul în sufletele lor. Marco se pricepea la gãtit şi o fãcea mai bine ca nimeni când gãtea peştele. Inventase zeci de reţete pentru preparare, gândite de el şi degustate de camarazii sãi. Nu era cine sã le mai guste. Erau fãcute modest, din ce gãsea la îndemânã, umbla prin pãdure şi gãsea fel de fel de „ingrediente”. Aşa erau ei şi aşa voiau sã rãmânã.

Cu ce câştigau, când mai mult, când mai puţin, îşi luau provizii, îmbrãcãminte şi,visul lor, materiale de construcţie pentru a-şi refãuri casa lor, una mai frumoasã, mai mare, pe acelaşi loc. O vroiau mai mare, sã se vadã din larg, sã cânte pescãruşii în jurul ei…

Aceasta era însã una din multele ieşiri cu barca în larg dupã marfã.Era sezonul homarilor şi trebuiau sã scoatã ceva.

Falarino se plimba agitat prin barcã şi cerceta toate funiile şi gheaţa. Era varã, ca întotdeauna secetã, cu cer senin, atunci când parcã apa şi aerul par nemişcate. Temperatura la suprafaţa apei era în jur de 25 de grade, trimiţând peştii spre adâncuri, în ape mai reci.

Marco nu mai gãtise de mult homari, de mult lipsiţi din reţetele sale. Spera sã aibã ce gãti şi vinde de data asta. Se instalese în barcã şi dãdu-se drumul la parâmã.

- Vom trebui sã mergem departe. La data asta, probabil cã se ascund în gropile adânci din larg. Cred cã ne întoarcem la sfârsitul sãptãmânii. Doamne ajutã!

- Aşa sã fie, Raquel! Sã lãsãm durerea şi ţipetele aici, cãci acolo, dedesubt, ei ne simt…

- Aici jos nu…nu sunt probleme. Sã mergem sã prindem nişte delicatese.Vreau sã vãd mulţi „raci” pe farfuriile noastre peste câteva zile.

Rãpitorii nu mai puteau fi prinşi şi nici nu vroiau pentru cã vremea era caldã şi nu plouase deloc. Aşteptau ca vremea sã se mai rãcoreascã pentru asta. Nu era vreme de pescuit, însã Marco dãdu-se drumul la plase pentru a mai pune ceva la provizii.

Marea se vedea clar, era limpede şi puteau vedea pânã la adâncimi mari. Falarino cerceta cu mare atenţie locurile, ca pe unele în care şi-a petrecut copilãria şi cãuta distanţele unde se aflã gropile cu homari. Se orienta dupã linul curent al apelor care le aducea hrana homarilor, ce trebuiau sã stea la pândã la vremea asta.

- Am mers o zi, am parcurs cinzeci şi cu…mâine pe înserate ar trebui sã dãm de ei. Haideţi sã mâncãm! Marco, e pregãtitã masa?

- Da, poftiti…Eu mã duc sã trag plasele şi sã dau drumul la far. Se face întuneric…Duceţi-vã, vin şi eu imediat.

- Hai, Raquel!…In noaptea asta stau eu la timonã, vreau sã mã odihnesc şi eu jumãtate de orã…Miroase frumos…

Mirosea frumos, a pui de raţã sãlbaticã, vânatã de Raquel cât timp erau la ţãrm. Se coborâserã la masã toţi trei…Marco trase plasele pline cu peşte şi îi aruncase în gheaţã şi dãdu-se drumul la far. Apa se întrezãrea cu ondulaţiile line prin razele fascicolelor de luminã şi parcã o altã lume descoperise Marco. Ii plãcea foarte mult sã priveascã în adâncurile apelor şi minute întregi nu ieşea la suprafaţã când se scãlda. Mereu cei doi trebuiau sã se bage sã-l scoatã ca pe un copil mic. Stiau însã cã asta e viaţa lui şi acolo dedesubt se simte împlinit.

Mirosea a pui de raţã, iar cei trei mâncau cu poftã, pentru a-şi întãri forţele.

- E delicioasã masa, Marco, nu ştiu ce ne-am fi fãcut fãrã tine, am fi murit de foame pe-aici.

- Mda…foarte bun, repetã cu gura plinã Raquel.

- Mai e dacã mai vreţi…

Falarino urcã la bord şi privi prin întuneric, în depãr-tare…simţea cã-i lipseşte ceva…acel gol pe care ţi-l dã imensitatea oceanului. Se rezemã de stâlpul ce susţinea velele şi-şi decojea un Kiwi… Se lãsase puţin rãcoare, dar erau ca o binecuvântare pentru ei aceste nopţi mai rãcoroase. Ceilalţi doi se duserã în cabinã şi încercau sã adoarmã.

Falarino se uitã din nou la ape, se uita adânc în ape şi simţea cã parcã aude rugãminţi, voci care-l întreabã dacã nu vine…Erau momentele când legãtura cu tot ceea ce-l înconjura era atât de puternicã, încât uita cã mai existã şi alte locuri pe lumea asta. Minutele se scurgeau…noaptea devenise tot mai liniştitã, încât putea auzi glasurile peştilor, care parcã vroiau sã ridice apele pânã la ceruri.

Se urcã la timonã şi se aşezã pe scaun. Apoi dãdu-se drumul la un vechi radio, înãuntrul cãruia se mai vedea o luminã roşie, printre crãpãturile care-l apãsau. Valurile toate îl priveau şi parcã închidea în ochii sãi toatã marea…

Dimineaţa devreme se apucaserã de lucru şi pregãtirã totul pentru a prinde homari. Erau foarte aproape de locul cel mai bun, pe care Falarino îl prezise. Pânã la prânz, Marco bãgase din nou plasele pentru a prinde hamsii, cei care îi plãceau la nebunie, iar Raquel vãzuse chiar şi nişte pui de rechin, dar nu avea toate trusele de suliţe şi se resemnã, deşi era marea lui pasiune.

Cutiile şi costumele de scafandru erau pregãtite. Falarino cerceta harta şi indicatorii de la bord, iar peste douã ore se pregãteau sa se scufunde Raquel şi Falarino.

In prima searã avuserã jos la gheaţã cam o sutã de kilograme de homari, cei doi scufundându-se de mai multe ori pentru a alege ce era mai bun.Se simţeau obosiţi şi Marco se oferise sã stea de veghe. In plus le pregãti şi câţiva homari, ad-hoc, aşa cum se pricepea mai bine.

- O sã scoatem bani frumoşi pe minunãţiile astea, spuse, din nou cu gura plinã Raquel…n-am mai mâncat aşa ceva de bun de mult timp.

- Mâine mai scoatem vreo douã sute de kilograme şi cred cã…poimâine, azi e vineri…dupã o nouã scufundare, ne întoarcem. Nu cred cã o sã avem gheaţã pentru atâta homar…şi sã nu rãmânem cu el apoi. Cred cã facem vreo cinci sute. E suficient.

- Marco, te descurci în noaptea asta?

- Da, da…Raquel, nu-ţi face griji…

- Mâine mergem spre S-V la vreo cinzeci-şaizeci de mile cu o sutã de noduri.

A doua zi dimineaţa, Marco era jos la compartimentul cu gheaţa şi era asudat. Noaptea, maşina de gheaţã încetase a mai funcţiona, de vreo trei ore lucra la ea, pentru cã gheaţa începea a se topi.

- Ce s-a întâmplat Marco?

- Tine manivela aia la patruş’ cinci de grade Falarino , te rog! Mai am puţin…Ah…acum o fac…nu ştiu ce are de câteva ore.

- De ce nu ne-ai sculat? Stai sã te ajut…

- Era patru dimineaţa, eraţi obosiţi. Dar s-a rezolvat acum, uite face gheaţã din nou, dar nu ştiu cât o sã mai meargã.

- Raquel, du-te la timonã şi dã-i la o sutã cinzeci de noduri S-V.

- Da, cred cã e cel mai bine…

Pe la trei în amiazã se pregãteau din nou pentru cele douã sute de kilograme de homari pe care şi-au propus sã le scoatã.De data asta se scufundase şi Marco pentru a termina mai repede, înainte de cãderea serii.Incercau sã stea cât mai mult dedesubt sã adune mai mult de odatã, însã cuiburile erau din ce în ce mai rare. Pânã la cãderea soarelui urcaserã la bord. Marco trebuise sã se mai coboare din când în când şi la gheaţã sã-i aşeze, pentru cã fãcuserã totul în grabã.

- Pânã mâine dimineatã o sã mai meargã chestia asta, le spuse Marco celor doi prieteni.

- Sper sã fie suficient…Uh!…Mâine întrãm dimineaţã, în noaptea asta nu dormim, mergem la aceeaşi vitezã înspre N-E, e ultima parte pe care o mai avem şi pânã seara sã plecãm acasã.

- Eu mã cobor la camera de motoare sã vãd de unde vine zgomotul ãsta.

- Eu mã duc la timonã, Marco, odihneşte-te puţin,lasã mâncarea pe seama noastrã.

Mişcarea uşoarã a valurilor le închidea şi mai mult ochii, dar nimeni nu dormi în noaptea aceea şi se îndreptau spre N-E.

- Cât e ceasul, Marco?

- Cinci fãrã douãzeci, Falarino…

- Dumnezeule, ce obosit sunt!…

- La noapte suntem acasã, Raquel…

- Mã duc sã fac nişte cafea…

- Inchide şi farul ãla, Marco!

Vorbeau ca sã nu adoarmã. Marco nu dormise de douã nopţi. Ultima scufundare o fãcuserã la nouã dimineaţa şi pânã la unu luaserã la bord cele alta douã sute de kilograme care mai erau pânã la cinci sute. Camera de gheaţã era umplutã. Gheaţa nu mai curgea. Trebuia sã reziste.

- Intoarce timona Raquel! La miezul nopţii sper sã fim acasã.

- Dã-i la douãsute cinzeci de noduri. Am venit cu cinzeci de noduri…ultima zi cu o sutã cinzeci…sper sã ajungem….

Pentru cã vântul bãtea acum din faţã, nu ajunserã la mal decât la patru jumătate dimineaţa cu douãsute cinzeci de noduri. Incepeau sã se audã pescãruşii…se vedea coliba lor…soarele stãtea sã rãsarã.

Ajunserã cu bine…Marco trase sirena şi apoi cu un salt de cãprioarã se aruncã în strãfundurile oceanului şi înotã pânã la mal, unde sãrutã nisipul umed şi rãcoros. Frânţi de obosealã, ancorarã vasul şi se duserã agale spre cabanã. Homarii trebuiau duşi în oraş, fiindcã erau destul de sensibili, gheaţa era pe terminate, iar patronul îi aştepta azi. Raquel îşi puse capul pe pernã şi pãrea cã doarme de ani în continuu. Falarino se asezã pe scãrile de la prispa colibei şi cãzu pe gânduri, cum îi era obiceiul. Işi dãdu jos şapca verzuie, murdarã de sudoarea capului şi de mirosul peştilor şi îşi lãsã pãrul, de culoarea spicului de grâu, sã respire sub respiraţia pescãruşilor, printre primele raze ale soarelui.

Plaja se afla în umbrã. Soarele foarte roşiatic deschise un drum strãlucitor, parcã scufundat în mormane de diamante roşii, se tot deschidea. Falarino privea marea lung şi dintr-odatã ochii i se închiserã. Simţea cã se nãscuse odatã cu soarele.

Se plimba în vis prin fiece undã de apã şi în fiecare putea vedea în toate colţurile lumii, ca şi cum ar fi fãcut o cãlãtorie a unei boare de vânt în jurul lumii.

Soarele rãsãrise de mult şi totul era strãlucitor. Cei trei dormeau, cu razele puternice pe faţã. Era o cãldurã înãbuşitoare. Palmierul de lângã casã scârţâia puternic, la fel ca şi hamacul lui Marco. In rest totul era ameţit, tãcut. Falarino îşi deschise uşor un ochi, trezit de aceste zgomote şi îşi acoperi faţa cu mâna sã vadã oceanul, sã vadã plaja. Era aceeaşi. Se sculã liniştit şi porni spre barcã. Era pe la douã în amiazã şi cãldura era insuportabilã. Se urcã în barcã, merse în capãtul celãlalt, de unde se aruncã în apã, pentru a se dezmorţi.

Marco se trezi şi el, la fel ca Raquel, la auzul sãriturii şi se grãbirã şi ei spre apã.

- Leapşa, Falarino!!!…nu fugi, cã te prind eu…

- Cine ajunge ultimul rãmâne, Marco!, Ii zise Raquel, mâncând nisipul în goanã…

- Eee, ai rãmas Marco…Inoatã Raquel!

Marco se urcã şi el în grabã pe vaporaş şi sãri extraordinar în apã, ca un delfin, se contopi cu soarele, pãru un adevãrat peşte…fãrã sã-şi dea seama, Falarino fu atins pe sub apã şi nu-i venea a crede. Cei trei se aruncaserã apoi î strãfundurile cristaline ale oceanului şi pãreau cã se transformã odatã cu el.

Dupã o orã de scãldat, Falarino strânse deja totul şi se pregãtea sã plece în oraş. Ii luã uzi cum earu şi le dãdu îmbrãcãmintele în cabinã sã se schimbe.

-Hai bãi, îmbrãcaţi-vã sã mergem sã lãsãm homarii ãştia. O sã stãm în noaptea asta acolo…Bãi, ce fel ţi-ai încheiat cãmaşa aia? Vino încoace…aşa vrei tu sã agãţi pe cineva pe-acolo? Marco, Marco…

Pe la orele opt ale serii, luminile roşiatice ale lampadarelor şi ale magazinelor şi barurilor, luminau acoperişul cabinei timonarului, iar soarele ce stãtea sã apunã o luminã fantastic, fãcând sã se reflecteze în ochii celorlalţi doi.

Ancoraserã direct în docul unde trebuiau sã depoziteze marfa, iar patronul lanţului de restaurante cu specific pescãresc, pe care le avea pretutindeni, îi aştepta, la fel ca administratorul portului.

- Bucuroşi sã vã avem înapoi aici, bãieţi. Cum a fost cãlãtoria în larg?

- A fost destul de bine, domnule Riboni, deşi a trebuit sã navigãm mai mult decât am plãnuit. Pe aici, totul e bine, ati avut probleme în port?

- Nu, nu, Falarino, cât timp sunt eu aici nu are ce sã se întâmple. Dar haideţi sã stãm la masã sã bem ceva, pânã descarcã bãieţii.

- Noroc, Falarino, bãieţi…Mã bucur cã aţi ajuns.

- Sã trãiţi, domnule Calmetti.

- Respectele noastre…

- Sperãm sã vã placã homarii pe care vi i-am adus.

- Altfel nu bãteam atâta drum pânã aici. Stiu cã voi vã pricepeţi cel mai bine. Luaţi loc…

Cei cinci stãteau la o bere şi vorbeau despre viaţa în singurãtatea plajei şi de cea de la oraş. Domnul Calmetti zâmbea când auzea ce fel îşi duc traiul cei trei şi spunea glumind cã poate o sã vinã într-o vacanţã acolo cu familia.

- Dar nu cred cã o sã încãpem în cãsuţa voastrã. Poate dacã vin cu cortul…

- Noi ne strãduim sã ridicãm o casã mult mai mare, am început-o de un an şi acum vrem sã luãm materiale de construcţie sã o continuãm. Mâine dimineaţã chiar.

- Si vã pricepeţi voi sã realizaţi aşa ceva? Poate mai bine a-ţi lua pe cineva care sã se priceapã mai bine, sã va ajute.

- Nu avem nevoie, am învãţat sã facem de toate în viaţa asta cu forţele şi proceperea noastrã, spuse Raquel, sorbind din a doua bere.

Bãieţii din port terminaserã de descãrcat homarii. Cei cinci se ridicaserã de la masã si se îndreptarã spre imensa ladã frigoroficã a camionului cu care venise Calmetti. Se umpluse. Era jumãtate de tonã de homar viu şi mort. Calmetti era mulţumit de marfã şi fãrã sã o mai cântãreascã, le dãdu banii pentru cinci sute de kilograme.Acesta se grãbi apoi sã plece, cãci nu putea sã înnopteze aici. Dãdurã mâna si se urcã la volan.

- Când o sã înceapã sezonul la peşte mare o sã vin din nou la voi.

- Vã aşteptãm, domnule Calmetti, o sã prindem peste trei tone de peşte. Cât ne ţien barca…Numai bine…Aveţi grijã cum conduceţi!

Marco se duse sã asigure barca, iar ceilalţi se duserã în camerele ce le furã date de Riboni pentru noaptea asta.

- Vã mulţumim mult, v-am adus şi dumneavoastrã nişte mirodenii, pe care le-a cerut doamna Riboni. Marco a umblat mult ş a gãsit plantele pentru boala soţiei dumneavoastrã. Acum vi le aduce.

- Trebuie puse douã frunze, iar ceaiul se bea de douã ori pe zi…o sã-i facã bine…cred cã ajunge pânã la urmãtoarea ieşire când o sã ne întoarcem în oraş pentru domnul Calmetti, spise Marco, care deja era în camerã.

- Nu ştiu cum sã-ţi mulţumesc. Sunt aici pentru orice doriţi. Sã vã distraţi bine!

Cei trei se schimbaserã şi se pregãteau sã iasã în oraş, unde se auzea muzica tradiţionalã cântând la terasele de pe malul oceanului.

Era trecut de zece noaptea şi oraşul arãta minunat, mai ales în partea dinspre ocean, unde luna se întindea pe ape şi ajungea pânã în dreptul celei mai interesante şi mai cunoscute terase din acest orãşel, unde majoritatea oamenilor se ocupau cu pescuitul şi comerţul de peşte, iar ceilalţi lucrau în singura fabricã din oraş, cea de conserve, care, deşi micã, era foarte apreciatã acolo unde vindea, datoritã calitaţii peştelui conservat.

Aceastã tavernã, unde cele mai frumoase fete veneau sã danseze pe minunata muzicã tradiţionalã, dar şi pe ritmuri fantastice de samba şi de „muzicã” tribalã thailandezã sau jamaicanã, se numea „ Ritmo de Luna”.

Cei trei veneau din port pe plajã şi s-au oprit la rându-le aici, unde toţi se distrau fantastic, berea curgea valuri, iar fetele se mişcau ca nimeni altele. Marco cãsca mare ochii şi se înroşi la faţã. Se aşezarã la o masã, alãturi de grilajul din paie ce împrejmuia terasã şi furã serviţi cu o bere din partea casei de chelnerul care îi ştia pe Falarino şi pe Raquel.

Admirarã fetele ce zburau pe ring, în ritmurile demenţiale latino şi la miezul nopţii toatã lumea era în picioare, dansând cum numai eu ştiau. Marco era fascinat de fata cu care dansa, parcã era o zânã, un vârtej în mijlocul oceanului; era ameţit de viteza dansurilor, dar se simţea foarte fericit.

Raquel şi Falarino cunoşteau fetele şi fiecare dansa cu cea pe care o ştia din tinereţe. Ele se bucurau mult când aceştia veneau în oraş şi de multe ori vorbeau ca ele sã vinã cu ei pe insulã, însã viitorul rezervat de pãrinţii lor era cu totul altul. Majoritatea pãrinţilor vroiau sã-şi trimitã copiii sã studieze şi sã se realizeze în altã parte, pentru cã aici, spuneau ei, nu existã viitor, mai ales pentru fete.

Alma şi Nicolette au vrut de mai multe ori sã fugã cu cei doi, dar aceştia au zis cã nu e bine şi numai cu acordul pãrinţilor lor puteau sã vinã cu ei. Falarino se temea pentru liniştea de pe insula lor, mai ales cã cele douã erau fiicele unor influenţi oameni din oraş.

Dupã ce au dansat şi au bãut, cele trei cupluri au început sã se plimbe pe ţãrm, sub ocrotirea lunii şi pãreau veşnic îndrãgostiţi.

- Falarino, te rog, luaţi-ne cu voi. Nu vrem sã plecãm sã studiem departe de aici.

- Alma…doar ştii…pãrinţii voştri, nu pot sã fac asta. Poate o sã regretaţi mai târziu cã nu aţi plecat sã cunoaşteţi altã lume, sã ajungeţi cineva.

- Dar voi sunteţi atât de fericiţi acolo, asta vrem şi noi, spuse Nicolette.

Se oprirã. Marco se aşezã pe nisip, alãturi de cucerirea sa, punându-şi capul pe picioarele ei şi îi mângâie mâinile, apoi faţa. La fel fãcurã şi ceilalţi patru. Stãteau îmbrãţişaţi şi priveau oceanul prin toate ascunzişurile sale, turnându-şi nisip pe picioare, unul altuia.

- Imaginaţi-vã dacã am trãi cu toţii în adâncuri, acolo unde am avea propria noastrã lume, unde am fi stâpâni, iar peştii ar fi copiii noştri, spuse, având reflecţia lunii în ochi, Alma.

Stãturã toţi înmãrmuriţi şi priveau apa. Raquel o strânse şi mai tare în braţe pe Nicolette. Simţea cã poate dispãrea oricând din braţele sale. Aveau cu ei o sticlã de şampanie, pe care Marco o desfãcu şi bãu primul din ea. Valurile devenirã din ce în ce mai agitate. Peste nu mult timp avea sã rãsarã şi soarele. Alma îl sãrutã cu patimã pe Falarino, Raquel o ţinea între braţele sale pe Nicolette, sãrutându-i firele de pãr brunet.

Dupã jumãtate de orã, soarele începea sã se iveascã.

- A apãrut şi soarele, copii, spuse Marco, pe a cãrui piept stãtea fata sa.

- Aş fi vrut sã nu mai rãsarã niciodatã.

- Nici eu, Alma…a fost o noapte aşa de frumoasã…

Au stat şi l-au privit pânã când s-a înalţat mãreţ deasupra apelor. Pãrea cã se aflau în altã lume, în alt timp.

Raquel luase carburant pentru barcã, Marco cumpãrase alimente şi apoi l-au ajutat pe Falarino sã îmbarce materialele de construcţie. Se simţeau obosiţi, dar trebuiau sã plece. Ii mulţumirã lui Riboni pentru gãzduire şi se îndreptarã spre doc, unde era ancorat vasul.

Era un soare puternic, cei trei erau îmbrãcaţi doar în pantalonii cu bretele şi şepci pe cap. In bãtaia razelor de soare se vedeau cele trei fete, care, deşi nu dormiserã deloc, aveau puterea sã alerge spre barcã.

Bãieţii erau emoţionaţi şi fericiţi de sãrutãrile ce le primiserã de la ele.

- Bãieţi, cred cã e ultima oarã când ne mai vedem. Ai noştri vor sã ne trimitã în afarã sã învãţãm.

- Luaţi-ne cu voi…Raquel…nu mã lãsa aici.

- Nicolette, nu pot sã fac nimic. Dar o sã vã întoarceţi şi o sã fim împreunã iar…

Urmarã cuvinte ce le nãuceau sufletele celor doi. Işi luarã la revedere. Se sãrutarã lung, sub bãtaia aripilor pescãruşilor şi ale valurilor de ţãrm.

Ajunşi pe insulã, fiecare era întristat şi avea o amãrãciune în suflet. Din cauza asta doreau ei sã trãiascã liniştiţi pe plaja lor. Mulţimea de materiale pe care le cumpãraserã îi înviorã însã şi acum puteau sã construiascã casa pe care aşa de mult şi-o doreau. Aşezarã totul la locur lor şi Raquel se duse sã se culce, cãci era obosit. Marco fãcu nişte cafea brazilianã, pentru a-i mai trezi, pe care o bãu e prispã cu Falarino.

Se uitau din nou spre adâncurile oceanului şi o melancolie îi abãtu…

Parcã vedeau toatã lumea şi asta îi întrista, cãci dincolo vedeau multã durere, vedeau doar nori, pe tot cuprinsul cerului, iar plaja cu nisipul ei era noroi, pe unde nimeni nu mai cãlca, pustiul era foarte pustiu, iar tiţi plecau pe drumuri unde nimic nu existã. Ascultau o clipã…

Priveau fiecare val, rãsturnându-sepeste mal, parcã vroind sã ajungã la ei, sã-i cuprindã, mereu, sã stãpâneascã pãnântul, aşa cum o fãceau odatã.

Aburul cafelei se ridica spre cer. Luând cu el toate amarãciunlie şi durerile, culese din strãfundul inimii. El ese întorceau, însã, în fiecare spumegare a oceanului, dupã fiecare unduire, rãbufnire, strigare, ecou…

Nici percãruşii nu se auzeau. Nici mãcar scârţâitul palmierilor. Nici mãcar respiraţia lui Raquel, a cãrui somn era liniştit. Poate doar gândurile lui Falarino şi poate cele a lui Marco, rãsfirate în plina naturã, care era ochii, vãzul, urechile, auzul, respiraţia, bãtaia inimii,un loc mai bun…

Cuprins de o forţã magicã, Falarino se ridicã şi se îndreptã spre mal. Cerul era imens în spatele sãu, adãpostind soarele care pãrea cã a explodat pretutindeni, în ochii lui Falarino, In inima lui Falarino, în toatã insula. Işi plimbã tãlpile pe deasupra micilor dune de nisip, în spate de ele rãsãrea o vegetaţie deasã, pe care aceştia o împrejmuiserã cu câţiva araci.

Razele soarelui lumina fiecare crestãtuirã a înãlţimilor insulei, unde malurile pãreau cã urcã şi se coboarã, iar urcã…

Se aşezã lângã o piatrã, pe care o privi ca şi cum in ea ar fi fost toatã lumea. Dupã care o apucase si o aruncã in mare. Norii albi care se iveau începuserã a se misca tot mai repede, parcã aducând alte şi alte secvenţe, alte şi alte stãri.

Falarino închise ochii şi pãrea cãle urmãreşte şi le trãieşte. Valurile erau tot mai aprige şi creau voci care se pierdeau, se auzeau, iar se pierdeau…Se sculã şi merse mai departe. Marco îl privea din depãrtare şi încerca sã înţeleagã.

Raquel se trezi. Avea faţã transpiratã, iar patul parcã nu-i mai ajungea. Işi aranjã pãrul şi se scãrpinã pe piept. Nu avea stare. Se ridicã şi se coborî greoi pe scarã, sorbind din cafeaua lui Falarino. Işi mai turnã o ceaşcã şi se aşezã şi el pe prispã, lângã Marco.

- Nici eu nu am stare. Falarino n-a dormit deloc?

- Nu, se plimbã neîncetat la ţãrm.

- A-i putea spune cã ar putea împreuna apa şi insula în mâinile sale.

- Si coborî soarele…

- Si s-ar juca cu ele, pânã când ar obosi, apoi s-ar culca, iar apa îi va fi acoperãmânt, insula perna pe care sã-şi odihneascã capul.

- Sã fie oare Alma?

- Pentru mine Nicolette este…

- Poate le vom mai vedea, poate marea ni le va aduce. Ea poate schimba totul.

Falarino ajunse în dreptul stâncilor. Vãdit obosit, se întoarse, studiind bine locurile parcã doar acum vãzându-le şi pãrea cã se tot gândeşte. Ajunse înapoi, se tolãni pe nisip, în faţa celor doi şi îşi rezemã capul în mâini.

- Mâine începem sã ne apucãm de casã. Trebuie sã o terminãm , avem tot ce ne trebuie şi nu are rost sã mai amânãm

- Raquel are dreptate, nu mai ai stare. Dar casa trebuie sã o terminãm, mâine e foarte bine.

- Stiu cã ea nu se va ridica cã în basme, dar noi o vom termina pânã la urmã.

Intr-adevar, ziua urmãtoare la primele raze ale soarelui formele celor trei se alãturau fiecãrei umbrã a fiecãrei frunzã. Nu mai aveau rãbdare şi pe fundamentul deja ridicat mai demult începeau sã punã totul cap la cap, aşa cum poate doar ei ştiau. Ziua era lungã şi vroiau sã profite de lucrul ãsta pentru a câştiga cât mai mult timp.

In fiecare cãrãmidã parcã se recunoşteau, în fiecare vârtej al balastrului, în fiecare pietricicã. Cu fiecare centimetru ridicat tot mai mult se ridicau spre cer, spre Dumnezeu, care sã zâmbeascã, care sã-i mângâie…Marco aducea apa, amesteca pietrişul şi nisipul, Falarino le punea cap la cap. Raquel se pricepea mai mult cu lemnul şi de aceea îi lãsa pe cei doi sã-şi vadã de treabã, în timp ce el potrivea fiecare dulap, fiecare şindrilã pentru a pune schelele casei.

Nu mai avea rost sã priveşti pe fiecare ce face, fiindcã tot ce fãceau venea izvorât din inimã, din iubire, din durere, din amintiri, din regrete…fiecare îşi lãsa sentimentele în fiecare colţişor ridicat al casei, pentru cã aşa trebuia sã fie, aşa a fost dintotdeauna…

Dupã prima zi fãcuserã destul de multe şi bucuria de pe fetele lor spunea totul.

- Ce bine mã simt! O sã fie extraordinarã…

- Parcã toatã oboseala se transformã în plãcerea de a o vedea ridicându-se.

- Parcã creşte singurã. Sãptãmânile astea s-ar putea sã ajungem pânã la acoperiş.

Marco pregãti o masã copioasã şi la focul de tabãrã stãturã pânã târziu, privind cum scânteiele sãreau pe ziduri şi se fãceau îngeri, care zburau prin fiecare strãlucire a lunii.

Muncirã apoi în fiecare zi neîncetat şi casa pãrea un adevãrat mic palat, înãlţat în mijlucul apelor, aşa cum o floare care senaşte într-un mediu ostil va fi cea mai frumoasã dintre toate.

Materialele de construcţie le ajungeau şi pentru cã ştiau cã bani nu mai aveau, iar în larg ieşeau mai târziu, se strãduiau sã economiseascã pe cât posibil.

Dupã o sãptãmânã şi ceva, casa cãpãtã ceva contur, iar dimensiunile ei erau destul de impresionante, pentru o casã care era izolatã de lume, fãrã luminã, fãrã toate necesitãţile. Bãieţii o gândirã cu un etaj, şase dormitoare, sala, bucãtãria şi balcon la fiecare camerã.

Falarino începuse deja sã construiascã scãrile ce duceau la etaj, iar ceilalţi se ocupau cu ultimile finisãri ale scheletului, pânã la etaj.

Dupã o sãptãmânã şi balcoanele erau gata, camerele erau împãrţite şi totul curgea foarte bine, doar cã meterialele erau pe terminate. De fapt nu mai rãmãseserã decât lemnele pentru ca Raquel sã ridice acoperişul casei.

Era însã foarte obosit sã mai continue. Era deja târziu.

- Nu mai avem mare lucru. Raquel, crezi cã îţi ajunge cu ce-i aici pentru acoperiş?

- Eu cred cã da…

- Falarino, trebuie sã mai cumpãrãm materiale.

- Cu ce bani, Marco?…n-are rost sã ne grãbim, vom mai ieşi încă odatã şi apoi vom continua. Altceva nu ştiu ce sã fac. Voi ce ziceţi?

Raquel era deja adormit, iar Marco dãdu-se din umeri întrebãtor la rându-i.

- Doamne, e aşa de obosit…eu zic sã o lãsãm aşa. Am lucrat douã sãptãmâni şi am fãcut destul de mult. Mâine searã, dupã ce terminãm acoperişul, dãm o petrecere.

- Da, avem vinul ãla pus la beci de mult timp. Cred cã meritãm o pauzã. Hai, mai ia şi mãnâncã cã ai slãbit mult sãptãmânile astea.

- Iţi mulţumesc mult, Marco, cã ai grijã de noi. Am muri de n-ai fi alãturi de noi.

Surâsul lunii şi al mãrii le luminã inimile. Marco adormise fãrã sã ştie în hamacul sãu, în timp ce Falarino nu avea somn. Se ridicã, îşi luã paharul şi se duse la mal, în locul în care era parcã transpus, dintotdeauna aflat.

Ar fi avut nevoie mai mult ca niciodatã de Alma, de cine-

va…se uitã la golurile casei, prin lumina candelei şi a lunii.

„Groaznice sunt simţãmintele astea, Doamne. Dacã marea s-ar întruchipa…ce iubire grandioasã ar fi…”, îşi spuse Falarino.

Noaptea era fabuloasã, aşa cum niciodatã poate nu mai fusese, în mijlocul ei doar Falarino, sã-i asculte vocea, sã-i îndure frumuseţea ei perfectã, sã viseze prin adâncurile apelor, sã viseze sirene, palate, locuri nemaiîntâlnite, voci ce pãreau a fi cunoscute, dar care nicicând nu i-au mai vorbit. Sã fie în altã lume, unde la malul altei mãri, sã stea noapte de noapte, noapte de noapte sã se uite pe cer, însã printre stele sã nu fie nimeni.

„ Sigur eşti o stea cãzãtoare şi ai cãzut chiar în inima mea..’

Bãuse ultima picãturã din pahar şi se îndreptã spre colibã. Somnul îi putea continua visul…

Deodatã se fãcu tãcere.

Soarele aduse cu el adevãrata lume, departe de acest loc, undeva unde rugãminţile par a nu mai fi ascultate, par a fi rostite în van, unde Dumnezeu pare a nu mai exista. Doar aici, în largul acestor singurãtaţi, Dumnezeu pare a avea vigoare, a avea strãlucire. Doar aici cei trei par a semãna Lui, acelei imagini îndepãrtate, proiectate prin mii şi mii de ferestre, intrate în mii şi mii de minţi.

Aici doar, cei trei încep a se ruga lor, în singurãtatea adorãrilor, privind spre ceruri, mereu umili, ei Il creazã pe Dumnezeu, care nu le ascunde nimic, care nu-i izgoneşte, care e plin de viaţã. Doar acolo sus au reuşit sã înveţe cã este altarul, au reuşit sã-L iubeascã, sã-L urascã, sã se ghideze.

Doar aici biserica rãsunã a suspine. Si aici e sfârşitul şi începutul, aici parcã se delimiteazã orizontul. In fiecare colţ al acestor rãsãrituri, al acestei plaje, au ajuns sã lase câte ceva din ei, sã uite câte ceva din ei…

Falarino simţea asta în fiecare dimineaţã, Marco o fãcea, asemenea Raquel. Raquel fusese primul care se sculase şi nu rezistã sã se arunce în valurile oceanului, pentru a se întregi, pentru a gãsi ceea ce mereu pierdea, pierdeau…

Pe când cafeaua lui Marco mirosea, iar Raquel era cocoţat pe şindrile, încercând sã termine cât mai repede acoperişul casei, Falarino se trezise şi el parcã venit din altã lume şi având o expresie cãutãtoare a feţei. Pentru un moment îi pãru cã nimic nu e la locul sãu, dispunerea oceanului, a soarelui, a firelor de nisip, a fiecãrei pãrticicã strãlucitoare a fiecãrei pietricicã, chiar şi a locului unde se afla. Dar nu putea sã nu se simtã în fiecare rãsuflare a sa, a apelor, în fiecare dintre cei doi, prin fiecare venã.

Simţea cã era târât de un fel de vârtej în zorii zilei, deşi soarele rãsãrise de mult timp. Coborâse treptele de lemn ale colibei, cãlcând dur prin fiecare, presãrate de urme de nisip şi la un moment dat se opri. Iubirea i se deschise, precum o floare care se deschide în zorii zilei. Cu altcineva fugise de lumea asta şi scãpase într-o altã dimensiune, în braţele cuiva pierduse raţiunea. Teama de a se dãrui îi fãcuse ca inima sã se întoarcã. Vocea lui Marco îl ajutã sã vadã cum este cu adevãrat…

„Dumnezeule, mã rog ţie, cãci nu ştiu ce este cu mine, mã rog ţie sã îmi dai alte dimineţi…”, mai putu cere Falarino, ţinându-se strâns de balustrada treptelor şi privind departe, foarte departe în larg, urmãrind zborul imaginar al unui pescãruş pânã dincolo de priviri, prin uimitoare strãluciri ale cerului, a cãii fãrã sfârşit, care se termina în Paradis…

Acum doar se regãsi, când privi înspre casã, care se înalţa sub mâinile lui Raquel. Ii reveni surâsul şi parcã inimã bãtea cu acelaşi ritm ca şi înainte. Era fericit în propria sa rutinã.

- Raquel, vin şi eu sã te ajut acum! Vino sã bem o cafea cã e caldã, mai întâi.

- Stai sã bat cuiele astea…

Dupã ce coborî, toţi bãurã sub bãtaia razelor cafea şi îmbucarã câte ceva. Raquel se grãbea şi se urcã înapoi pe acoperiş. Nu se putea abţine, nu se putea opri, pentru cã o iubea prea mult şi o vroia terminatã.

Ultimile lemne le folosirã pentru a termina acoperişul. Falarino şi Marco le taiarã dupã indicaţiile lui Raquel şi totul pãrea cã se desfãşoarã foarte bine. Si aşa si era, cãci înainte de cãderea soarelui lemnele fuseserã de ajuns pentru a termina scheletul acoperişului. Aratã splendid, era ridicatã complet, toate zidurile, scãrile, acoperişul. In bãtaia nopţii arãta cã aproape era terminatã, cã luminile din înãuntru bat pâlpâind, cã focul şemineului arde în bãtaia zãpezii, glasurile se aud sub bãtaia apãsatoare a lunii…

Nu mai aveau nimic. Raquel coborî si se trântise pe nisip, privind-o. Era pretutindeni îndrãgostit. Pâmântul, cerul erau şi ei pereţii care îl ajutau sã se roage, sã adune fãgãduinţa orelor trecute, sã se izbeascã mereu de ele.

- Doamne, a trecut ce-a fost mai greu! Mã simt fericit şi obosit.

- Când oare o sã o continuãm , Falarino? Mai avem de îmbrãcat pereţii, uşile, ferestrele, toate finisajele, mai e încă mult de lucru.

- Le vom face pe toate, Marco. Nu pot spune cã aştept un miracol din cer, dar în curând ne vom putea muta în ea. Trebuie sã asteptãm sã mai iesim în larg. Asta s-ar putea întâmpla în toamnã.

- Bãieţi, e bine cã în aşa scurt timp am lucrat atât. Ne vom descurca noi.

- E vremea sã ne cinstim, sã ne bucurãm pentru ce am realizat. Marco, du-te şi scoate vinul şi mâncarea!

- Asta vroiam sã aud, se bucurã Raquel, care se duse sã se spele.

Pe când alerga spre apã, o luminã vãzu din depãrtare şi se opri brusc. Privirile celor trei erau aţintite şi nu le venea sã creadã. Era o ambarcaţiune micã, care mergea pieziş, parcã fãrã orizont, dar care se îndrepta înspre plajã. Dupã câteva minute de aşteptare, rãmãseserã cu gurile cãscate când din ea coborâserã Alma, Nicolette şi Sabrina, venite singure din oraş pânã în depãrtãrile astea.

- Am orbit eu oare sau sunteţi voi?, spuse împietrit Raquel, care se repezi sa o strângã în braţe pe Nicolette.

- Noi suntem…eram disperate, nu mai puteam sã stãm fãrã sã vã vedem, înainte de a pleca…

- Unde sã plecaţi?, mormãi Falarino care era în genunchi împreunã cu Alma în îmbrãţişarea lor.

- Peste douã zile vom trebui sã plecãm sã studiem afarã. Ne-au obligat ai noştri, nu mai avem ce face. De aceea am venit aici sã vã vedem poate pentru ultima datã.

Marco şi Sabrina nici nu bãgarã de seamã ce vorbeau ceilalţi şi parcã cei doi nu fuseserã nicicând despãrţiti, dintotdeauna împreunã.

- Asta e casa voastrã?…

- Azi i-am terminat acoperişul. Nu mai avem nimic cu care sã continuãm.

- Aratã minunat, bãieţi! Doamne, n-aş vrea sã mai plec de aici niciodatã. Am fi perfecti în aceastã casã toţi şase.

- Marco, du-te şi leagã barca aia! Haideţi înãuntru sã vã dezbrãcaţi de hainele astea ude.

Marco legã barca şi apoi o conspectã îndeaproape. Era destulde drãguţã şi avea şi un difuzor imens legat la un casetofon pe care, curios din fire, îl porni, fãcând sã rãsune plaja cu o melodie cubanezã. Coborî fericit si se îndreptã în paşi de dans spre colibã.

Acum puteau continua petrecerea şi aveau toate motivele din lume sã fie cei mai fericiţi. Aproape cã li se îndeplinise un vis, un vis care în fiecare noapte îi încerca pe cei trei. Marco avea dreptate, un val parcã le-a adus pe cele trei fete, fie şi numai pentru o clipã, îndeajuns pentru a le alina sufletele. Marco aduse mâncare pregãtitã special şi scoase din beci vinul cel bun pentru a se cinsti cum se cuvine.

Soarele se fãcuse de un roşiatic ameţitor, şi totul pãrea desprins din altã lume, aşa cum pãreau şi cei şase, la malul apei se zãrea un foc extraordinar, care parcã îşi trimitea scânteiele sus, spre cer, acolo unde se crea un soi de horã a scânteielor, printre stele, în jurul lunii, a întregii lumi şi de acolo parcã ele se transformau în urme sclipitoare de suflete, ce se rãsfrângeau peste ei şi îi înãlţa, prinzându-i în jocul lor, acolo de unde probabil ei au coborât cândva şi au lãsat pe cer locuri pãtate de paşii lor, unde stelele nu au îndrãznit sã mai licãreascã, unde Dumnezeu şi-a pus mâna şi s-a uitat înspre ei şi apoi le-a zâmbit şi acolo le-a pãstrat un loc, de care nimeni sã nu se atingã şi care sã se vadã din orice colţ al lumii.

- Dacã lumea s-ar termina acum, vã jur cã nu mi-ar pãrea rãu…

- Viaţa s-ar continua acolo…, spuse Alma, arãtând cerul.

- Atâta fericire ne-ar putea face sã zburãm…

Vântul îi alina în aceastã pasiune, iar trupurile îşi aflau secretele ca nişte necunoscuţi, se deştepta iubirea, se deşteptau valurile, nisipurile parcã se mişcau…Ameţiţi în aceastã magie, în aceastã reverie, totul se împletea şi devenea unul şi acelaşi. Nimic nu pãrea adevãrat, bãrbatul parcã nu era bãrbat, iar femeia parcã nu era femeie…erau apã şi sãrutãri şi sclipiri ale ochilor în lumina lunii şi a mãrii.

Magia se continua pentru toatã viaţa, iar noaptea fusese toatã viaţa…Plecaţi acum pe alte tãrâmuri şi alţi oameni, încercau sã se regãseascã, sã se recunoascã, sã strige dupã cea de care este nevoie aici, cu a cãrei iubire sã repare totul.

Soarele le mângâia feţele şi auzeau ecouri venite cu valurile care le dãdeau înapoi visarea. Prin ochii lor vedeau mormane de culori şi trupuri scufundate în adâncuri.

Totul deveni un cerc şi totul se învârtea. Imaginile veneau din toate pãrţile şi din nori parcã picurau stropi de nisip ce se contopeau cu firele de sudoare şi construiau mãşti care pãreau a se modela perfect…

Totul devenise visare…

Intr-un loc al soarelui şi al pãmântului, al frunţilor umede, al femeilor târându-se, vocea patronului se aude din depãrtare precum un tunet.

- Hai mai repede cu camionul ãla! Trebuie sã-l trimit pânã la amiazã.

- Mişcaţi-vã, mişcaţi-vã! Hei, hai cu coşurile sã-l încãrcãm. Mai repede, mai repede!

Dl. Sicofaggio era patronul unui imens teritoriu pe care îl cultiva cu smochine de mulţi ani, un om puternic,peste al cãrui cuvânt rareori se trecea. Din afacerea asta câştiga mulţi bani, foarte mulţi bani şi se observa lucrul ãsta din lucrurile care-l înconjurau. O imensã casã şi multe acareturi, pãmânt cât puteai vedea cu ochii şi mulţi oameni în subordinea sa.

Corso era cel mai bun om al sãu, care dirija oamenii şi îi mobiliza pe teren.

Producţia de smochine ajungea la diferite persoane, de multe ori era exportatã, de aceea dl. Sicofaggio era un om foarte influent şi prin urmare lãsa în urma lui multe suspiciuni, însã nimeni nu avea curajul sã sã amestece cu aşa ceva, mai ales cã cei mai mulţi oameni din aceastã aşezare lucrau pentru el.

Acest Sicofaggio avea o istorie interesanta, el era urmasul unei familii de tarani care aveau oarece pamant inainte pe aceste locuri înainte de a fi înghiţite de lava eruptã din vulcanul din nordul aşezãrii. Dupã câţiva ani pãrinţii sã muriserã, lãsându-l pe el stãpân al acelor locuri, care devenise extrem de roditor dupã lava ce cãzuse. A început cu mici plantaţii de smochine şi cãpşuni care în timp au început sã se rodeze şi astfel s-a extins pe vaste teritorii pe care le-a cumpãrat încetul cu încetul. Acum el era cel mai influent şi mai cunoscut om al regiunilor şi aproape toţi locuitorii lucrau pe domeniile sale.

Se cãsãtorise şi avuse o fatã extraordinar de frumoasã, care era tratatã ca o reginã în casa tatãlui sãu, nimeni nu îndrãznea sã o atingã fãrã permisiunea acestuia, lucru care fãcuse viaţa acesteia destul de incomodã si de strictã.

Pe aceasta o chema Adeline şi frumuseţea sa era ieşitã din comun. Arãta de parcã nu ar fi aparţinut acelor locuri. Privirea sa era blândã, ochii cãprui parcã nu-şi gãseau splendoarea…

Era o tristeţe în privirea ei, izvorâtã de undeva de unde nimeni nu poate zãri în suflet. Parcã ţinea o altã persoanã sub pielea ei…cuvintele-i erau puţine, cãci doar ea se putea înţelege cel mai bine. Parcã nu ar fi trebuit sã se nascã aici, ci în jurul lunii, sã pluteascã pretutindeni.

Pãrul sãu de culoarea trunchiului, a nisipului umed, sprân-

cenele sale ascuţite, care parcã aratã spre locuri îndepãrtate, care par douã aripi, ce ţipã pentru libertate, care în noapte par a strãluci şi a se învârti, formând un cerc de luminã, care o pluteşte în vise în fiece noapte.

Ochii sãi, ca douã alte planete, necunoscute, neaflate, misterioase prin absenţa lor…şi zâmbetul sãu fãcea ca soarele sa aparã.

Era atât de purã. Parcã nu a aflat vreodatã relele din lume, parcã trãia doar printre îngeri, prin fiecare nor.

Era genul de fatã care atunci când îşi fãcea apariţia, soarele si florile rãsãreau, iar altcineva parcã nu mai conta. Prieteni nu avea prea mulţi şi asta datoritã selecţiei fãcute de tatãl sãu, care îi controla mare parte a vieţii.

Mama sa nu conta , nu avea voie sã ia decizii în locul sãu. Stãtea în casã, în camera sa şi de multe ori era vãzutã la fereastrã de afarã, privind în gol, cu o amãrãciune în suflet, de parcã ar urî totul şi ar vrea sã disparã.

Privea câmpurile întregi ale tatãlui sãu şi ura fiecare bucatã de pamânt. Si-ar fi dorit o familie simplã, iubitoare şi-ar fi dorit ca tot ce o înconjura sa disparã, sã rãmânã o casã simplã, sã traiascã fericiţi, având mai puţin. Afacerile tatãlui sãi nu-i plãceau, nu-i plãcea cum îi trata pe oamenii care munceau pe proprietatea lui şi de multe ori refuza sã primeascã bani de la el, pe care îi considera murdari. Il vedea mereu discutand cu fel de fel de persoane, unele pe care nu le mai vãzuse în viaţa ei, îl vedea încuindu-se în biroul lui pentru a nu fi deranjat când vorbea cu acei oameni. Nu-i plãcea sã-i ştie în casã, îi considera oameni periculoşi şi de tot atâtea ori încrederea în el scãdea şi la fel apropierea dintre cei doi.

Atmosfera în casa Sicofaggilor era una distantã şi de multe ori Adeline nu înţegelea de ce dl. Sicofaggio nu o lãsa mai moale cu afacerile sale şi nu stãtea mai mult alãturi de familia sa. De multe ori avea impresia cã el a uitat cã are o fiicã, cã viaţa toata şi-a dedicat-o smochinelor lui şi ca a fãcut din casa lui un fel de palat, iar el este regele.

Tot ceea ce ea îşi dorea era o viaţa normalã, prieteni normali şi nu unii trimişi de tatãl ei, fii unor parteneri importanţi. Vroia sa iasã din casã şi sa nu-i pese de cine este, sa nu-i pese nimãnui de cine este.

Mama sa era mereu precum o stanã de piatrã, era o umbrã a sotului ei , un palid ecou al , poate, unei foste puternice femei.

Adeline privea în zare holurile lungi, terasele, şiroirea de oameni şi nu mai suporta nimic.

Pe tatãl sãu nu-l zãrea nicãieri. Nu-l mai simţea ca altãdatã. Iesise afarã, când soarele stãtea sa cadã şi începu sã meargã fãrã orizont şi cu greu îşi dãdea seama sã oriunde mergea, totul era al ei. Parcã vroia sã nu mai recunoascã nimic , vroia sã vadã totul nou, ceva ce ştia ea cã niciodatã nu a mai fost acolo, vroia sã elibereze acele locuri de sub stãpânirea lor, sã le dea drumul , sã-i dea drumul...Sã cunoascã lumea. Sã afle iubirea.

In multe nopţi stãtea de vorbã cu luna şi pe ea o iubea cel mai mult, cãci i se pãrea cel mai frumos lucru pe care îl vãzuse. Era îndrãgostitã de un astru şi lui ar fi voit sã i se alãture, sã uite de tot, sã fie liberã...

- Corso, o sã facem totul ca la carte. Rusul o sã ne aştepte în partea cealaltã a granitei, a luat marfa şi a plecat.

- Dar ce facem cu vameşii, don Sicofaggio?

- Nu-ţi face griji, am oameni acolo şi nu o sã fie nici un fel de problemã. Doar ştii cã mereu ne-au acoperit.

- Da, dar acum şeful lor e unul nou şi controalele sunt teribile.

- Corso, ţi-am spus cã vameşii ne vor face o fereastrã de douã ore, timp suficient sa ajungem la rus şi sa ne luãm banii.

- Dacã aflã cineva, ne-am ars...

- Dacã aflã cineva nu va mai apuca ziua de mâine, iar dacã ne toarnã cineva nu voi avea pace pânã nu-l voi distruge.

Adeline rãmase înţepenitã dupã nişte boscheţi ascultând conversaţia celor doi. Tatãl sãu plãnuia un trafic ilegal de smochine, care-i va umple buzunarele de bani fraudulos. Nu mişcase un fir de pãr şi aştepta ca cei doi sã se depãrteze.

Rãmasã singurã, nu ştia ce sã facã. Pe de o parte, banuielile sale se adeveriserã şi într-adevãr tatãl sãu producea şi bani murdari, pe de latã parte nu stia dacã sã-l demasce pe acesta, temându-se sã nu pãteascã ceva, cunoscându-l în stare de aşa ceva.

Se întoarse în casã şi se încuiase în camerã, îngrozitã de Sicofaggio. Stãtu ore în şir şi se gândi. Acum parcã mai mult ca nicioadatã nu vroia sã locuiascã sub acelaşi acoperiş cu un asemenea om. Se gândi câte o mai fi fãcut şi poate câte din tot ce avea nu era meritat.

Luna apãruse din nou. Adeline se uitã din nou la ea şi parcã vroia sã urce spre ea şi sã o îmbrãţişeze. „Maine noapte va face trransportul...”, îşi spuse în cele mai ascunse ganduri Adeline.

Mult dupã miezul nopţii, îşi împachetã nişte îmbrãcãminte, ieşi pe fereastrã şi se duse în grajdul tatãlui sãu, de unde luã un cal şi plecã prin spate, cu el de nas, pânã ce ieşi la câteva sute de metri de casã. Incãlecã apoi pe el şi se opri la postul de poliţie unde lãsã un bilet care conţinea ce urma sã facã tatãl sãu în noaptea urmãtoare.

Dupã care plecã spre ieşirea cheiului , acolo unde erau ancorate mai multe ambarcaţiuni ce urmau sã plece spre dimineaţã. Aici nimeni nu ştia cine este Adeline, pentru cã nici dl. Sicofaggio nu prea avea treabã spre acea ieşire la mare. Ajunsã într-un târziu la pontoane, intrã în motelul din capãtul lor şi întrebã cine pleacã cu urmãtoarea ambarcaţiune. Erau nişte pescari care urmau sã plece peste câteva ceasuri şi al cãpitan se numea Cabana.

- Vreau sã urc şi eu în vasul ãla, îi spuse direci Adeline.

- Dar unde vrea o fatã frumoasã ca tine sã se ducã?, spuse nedumerit bãtrânul Cabana.

- Vreau sã plec cât mai departe de aici. Fac orice. Numai luaţi-mã!

- Ei bine, am avea nevoie de o bucãtãreasã, pentru cã o sã stãm mai mult. Dacã vrei, poţi sã urci la bord.

Plecãm peste douã ore.

- Vã mulţumesc foarte mult dle. Cabana.

- Spune-mi doar Miguel.

Intr-adevãr, când dãdurã zorii zilei vasul lui Cabana plecã din doc şi se tot depãrta prin aripitul şi glasurile pescãruşilor şi a câtorva pelicani veniţi dupã hranã.

Adelinei îi plãcu enorm pe vas, dar mai ales era prima oarã când simţea freamãtul largului, atât de aproape şi abia era începutul. In primele ore fãcuse cunoştinţã cu ceilalţi patru pescari şi nu-i era deloc fricã cã urma sã cãlãtoreascã singurã cu cinci bãrbaţi, departe de ţãrm.

- Esti foarte curajoasã cã ai urcat la bordul vasului. Nevestele noastre se tem numai când se uitã cã plecãm, de fiecare datã, stau cu teamã cã nu ne vom mai întoarce.

- E mai bine aici decât sã stau pe strãzi, spuse Adeline.

- Esti orfanã?

- ...da. Am umblat de colo încoace şi acum vroiam sã merg mai departe. Locurile acelea sunt blestemate...

La casa dlui Sicofaggio, era o dimineaţã obişnuitã. Era devreme şi acesta plecã de dimineaţã şa punã totul la punct pentru nopatea ce urma.

Nimeni nu bãgã de seamã cã Adeline lipsea. Camera sa era închisã şi nimeni nu o deranja când nu era deschisã. Mama sa nici nu ieşise din camerã şi totul pãrea sãfie normal. Aceeşi muncitori care veneau pe producţiile de smochine, aceeaşi forfotã. Corso privea atent ca toatã lumea sã fie mobilizatã. Se temea pentru transportul se smochine şi privea la priviri suspicioase, care trebuiau îndepãrtate.

La postul de poliţie, comisarul şef primi biletul Adelinei pe care o cunoştea de când era micã, dar care şi el avea suspiciunile lui cu privire la dl Sicofaggio. Primi biletul şi citi ce era scris în el. „Nu am vrut în viaţa mea sã fac rãu familiei mele, dar nu pot sã închid ochii la nedreptãţile p ecare le face tatãl meu. Astãzi, l-am auzit dicutând cu Corso despre un transport de smochine pe care îl va trece fraudulos în noaptea viitoare, la graniţã, unde are tocmiţi nişte vameşi ca sã-i facã o fereastrã de douã ore. Transportul îl va lua un rus în cealaltã parte. Sper sã faceţi ce-i bine. Eu am plecat departe, departe de tatãl meu...Adeline”

Rãmase cu gura cãscatã şi îşi luã oamenii sãi de încredere în birou şi le spuse care e situaţia. Se temea sã nu afle tot postul pentru cã era sigur cã existau si oameni de-ai lui Sicofaggio. Plãnui cu ei o tacticã de flagrant pentru noaptea ce urma, la graniţã.

Luna apãru din nou. Era miezul nopţii aproape şi Sicofaggio era pregãtit cu transportul. Vameşii fãcuserã fereastra şi comisarul înregistrã toatã nelegiuirea.

Dupã câteva ore, Sicofaggio şi Corso erau dupã gratii. Comisarul le povestise totul şi Sicofaggio rãmase mut, trãdat de propria sa fiicã.

Intr-un loc al vântului care nu aduce nimic, care aduce doar tristeţe, care nu aduce zâmbete, care aduce amintiri dureroase, care nu are speranţe si visuri, care nu are fericiri şi strãluciri, care nu are nimic...doar suflete, ziua vine cel mai greu.

Laura stãtea la marginea ferestrei şi privea la stele, îmbrãcatã într-o cãmaşã de noapte care o confunda parcã cu îngerii şi parcã îi vedea fãcându-i cu mâna, parcã o vedea pe mamã...având corpul ud, mâna scãpând-o din mânã, privirea ei în ochii înlãcrimaţi şi nevinovaţi, neştiutori...trupul alunecând în adâncul apei, pe tatã...o frunzã se opri la pervaz. Si începurã lacrimile, la fel de dureroase ca de fiecare datã.

Nimic nu mai era la fel de atunci, pentru Laura, pentru sufletul ei. Trãia acum în casa unchiului sãu, care acceptã sã o ţinã în casa sa, doar de vorba soţiei sale. Nu se avuse niciodatã bine cu fratele sãu şi nici cu familia sa, dar trebuia sã o creascã pe Laura, orfanã acum dupã moartea prin înec a pãrinţilor sãi.

Se întâmplase pe când Laura avea şase ani, pe un vas care trebuia sã-i ducã într-o vacanţã de vis, dar care a dus-o într-un loc de coşmar. Casa unchiului sãu. Vasul s-a scufundat, Laura a fost singura care a supravieţuit din cei trei.

Nimic nu avea sã semene cu copilãria pe care ea ar fi meritat-o, nimic nu avea sã-i înlocuiascã pe ei. A fost lãsatã în grija mãtuşii sale, într-un loc trist, unde nimic nu se întâmpla, unde parcã nu putea sã existe fericire, unde Laura nu avea cu cine sã râdã, sã se joace, sã înveţe depre viaţã. Toatã viata a trãit suferind, în acest loc, în aceastã casã, unde, poate, în afarã de chipul mãtuşii sale şi a fotografiilor vechi a pãrinţilor sãi, nu vãzuse nimic frumos, nu auzise nimic frumos. Unchiul sãu era un om imposibil, un om rãu, „supãrat pe viaţã”, cum zicea Laura.

Nu de puţine ori fusese bãtutã. Fãrã ca mãtuşa sã poatã interveni. Si ea era bãtutã. De fiecare datã când încerca sã-l opreascã. Poate pentru asta o iubea Laura, toate suferinţele pe care şi ea trebuia sã le suporte.

De aici nu aveau unde sã se ducã. Laura era singurã pe lume şi era sub tutela unchiului, acestui unchi salbatic. Pe care nimeni însã nu putea sã-l ia la rost. Era poate avantajul pe care îl avea fiind şeful poliţiei locale, al acestui orãşel, pierdut în lume. Autoritatea sa era foarte mare şi la fel era şi rãutatea sa. Rãutate pe care o arãta în special Laurei, care se întreba deseori cu ce a greşit vreodatã, de ce se comportã astfel cu ea, de ce poate nu-i dã mai bine drumul pe strãzi, sã moarã sfâşiatã de bestii, sã se alãture poate pãrinţilor ei.

Nu existau vorbe. Nici un cuvânt nu-şi adresau. Erau doar reproşurile, ameninţãrile, ţipetele sale. Erau nesfârşite coşmaruri pentru Laura.

In seara asta însã, Laura se gândea doar la iubire. La îngeri. Dorea sã uite cât mai mult. Se gândea câte priviri calde trebuie sã fie pe lumea asta, câte locuri frumoase, câte cuvinte de alint se pot spune, câte drumuri se pot intersecta, în câte case rãsare soarele dimineaţa. Se gândea la toate surâsurile care pot exista într-o secundã, se gândea cã existã o lume mai bunã. Se gândea cã aşa este povestea.

Dimineaţa începuse la fel ca întotdeauna. Se auzeau ţipetele acelui om, dar parcã Laurei nu-i mai pãsa. Auzise prea multe pânã acum şi acum parcã se repetau. „E timpul sã merg mai departe”, îşi spuse în gândurile sale Laura şi îl privi cu o linişte în privire pe unchiul sãu cum ieşi pe uşã.

Dupã ce acesta ieşi, Laura o privi pe mãtuşã şi parcã aceasta ştia...

- E timpul sã plec mãtuşã... De azi vreau sã-mi încep viaţa.

- ... sã gãseşti mereu lumina acolo unde te vei duce, Laura, îi spuse înlãcrimatã. Stia cã aici se teminã.

- Promite-mi cã te vei descurca.

- Nu-ti face griji pentru mine. Ia-ţi câteva lucruri şi banii aştia pe care i-am strâns pentru ziua asta. Pleacã cu maşina unchiului tãu şi pânã când se va însera sã te descotoroseşti de ea, pentru cã îţi va lua urmele cu ea.

- Iţi mulţumesc mãtuşã, cã m-ai crescut şi ca mi-ai dat puterea.

Laura îşi luã câteva lucruri, banii şi amintirea mãtuşii sale şi plecã cu maşina. Nu prea avea experienţã în condus, dar acum parcã Dumnezeu o conducea. Merse pânã aproape de înserate prin nişte locuri pãrãsite, pe nişte drumuri imposibile, rar umblate şi ştia cã trebuie sã schimbe mijlocul de transport pânã la cãderea soarelui. Era destul de departe de orãşel şi ştia ca trebuia sã se intersecteze cu o şosea mare unde trebuia sã-şi încerce şansa. Intr-adevãr, pe când soarele stãtea sã cadã se ivi şi şoseaua. Laura aşteptã sã trecã cineva însã nimeni nu se întrezãrea încã, iar timpul era împotriva ei.

Pe când stãtea rezematã de maşinã, aşteptând sã treacã totuşi cineva şi în acelaşi timp cu frica ca unchiulul sãu sã nu îi dea de urmã, un fel de autocar se vedea în depãrtare.

„Un autocar!”. Deschise repede portbagajul şi scoase de acolo un cuţit cu care sparse douã cauciucuri. Opri apoi autocarul şi când se deschise uşa vãzu înãuntru un grup de mãicuţe, care o priveau toate cu atenţie.

- Ce s-a întâmplat?

- Am panã la douã roţi şi nici o roatã de rezervã. Aţi putea sã mã luãti şi pe mine?

- Soferul se uitã la maşinã şi îi fãcu semn sã urce.

- Vã mulţumesc mult!

Niciodatã nu vãzuse atâtea mãicuţe la un loc. Işi lãsã bagajul pe un scaun în spate şi se aşezã şi ea lângã el. Maşina rãmãsese în urmã şi nimeni nu avea sã ştie unde se duce. Laura nu ştia cum sa vorbeascã cu mãicuţele, dar avea sã afle cã erau persoane foarte de treabã şi chiar se distrã când începu sã vorbeascã cu ele. Acestea la rându-le erau bucuroase ca Laura urcase în autocarul lor.

Acasã, mãtuşa Laurei îi ascunse cât putu de mult faptul cã acesta de fapt a plecat soţului ei, care credea cã a plecat cu maşina la o prietenã.

- Aşa mi-a spus înainte sã plec, cã va pleca pânã la cineva. Cred cã trebuie sã vinã.

- Dar e foarte târziu! O sã-i rup picioarele când se întoarce.

„ Sper sã fii cât mai departe Laura mea dragã...”. Dupã ce se fãcu foarte, foarte târziu, unchiul se alarmã şi plecã în cãutarea ei. Luase cu el câţiva oameni de la secţie, dar în oraş nu era chip sã o gaseascã. Cãutã în fiecare casã, colţ al orãşelului şi spre dimineaţã fu anunţat cã s-a gãsit maşina sa, abandonatã la kilometri distanţã, la intersecţia cu şoseaua mare.

Când a ajuns acolo, vãzu maşina cu cauciucurile tãiate şi îşi frecã apoi ochii cu degetele, ştiind cã Laura fugise. Incercã mai multe zile sã dea de ea, dar în zadar.

Laura o ducea foarte bine, în compania mãicuţelor, merse douã zile cu autocarul si acum stãtea la mãnãstirea lor pentru ceva vreme. Nu mai ştia de unchi, de nimic, nu-i mai pãsa de nimic. Aici era pãzitã de toate relele, nu credea cã existã multã lume care sã ştie de acest loc. Era departe de civilizaţie, unde nimeni sã nu ştie, sã nu fie deranjate. Avea aspectul unei vechi cetãţi, care pãrea cã stã sã cadã. Laura privi nedumeritã şi merse de-a lungul zidurilor, parcã vroia sã le ţinã din cãderea sa.

- Nu vor cãdea niciodatã... Dumnezeu a fãcut zidurile astea. Ne-au ţinut între ele de secole, multe generaţii...

- Maicã stareţã...mã uit la ele cã par atât de fragile. Poate ar trebui sã fiţi precaute...

- Nu-ti face griji...mai bine fã-ti griji pentru tine, cãci te vãd pierdutã, eşti departe de casã...sã sţii ca evadarea nu te va putea ţine permanent în picioare. Eu vãd durere în ochii tãi. Ai trecut prin multe si ai avut multe lipsuri.

- Lipsurile mele au fost pãrinţii mei...au plecat prea devreme şi m-au lãsat pustie. A trebuit sã plec de acasã, de la casa unchiului meu. El este opusul acestui loc, unde este atâta linişte, bunãtate...

- Aici Dumnezeu te ascultã...şi va şti cine a greşit şi va şti pe cine sã pedepsescã.

Nu era nevoie decât sã creadã...şi glasul îi va fi fost ascultat. Si Laura începea sã creadã. Se alãturase şi ea cu sufletul Cerului şi îi cerea ajutor pentru a-i cãlãuzi paşii. Stia cã drumul sãu trebuia sã continue. In fiecare noapte mergea în capelã şi privea crucea aceea mare, în care îşi vedea acest drum, cãuta rãspunsuri în inimã...

Trecuserã aproape douã sãptãmâni de când Laura era în mânãstire şi era timpul sã plece. Fu rugatã sã nu mai spunã la nimeni despre acest loc şi fu binecuvântatã de toate mãicuţele.

- Aminteşte-ţi cã dacã aici te-ai putut fi fãcutã ascultatã, mai departe poţi sã-L iei pretutindeni cu tine. Opreşte-te acolo unde simţi cã este cel mai aproape.

Voi trimite pe cineva sa te conducã pânã la drum.

- Nu , nu e nevoie...acum am pe cineva cu mine...Sã vã aduceţi aminte de mine...

Cu un mic bagaj atârnat dupã umeri, Laura îşi vãzu de drum mai departe, având în buzunar banii de la mãtuşa sa, dar şi ceva bani de la mãicuţe. Ajunsã la drum , ea îşi gãsi o maşinã cu care sã se deplaseze şi nu micã îi fu mirarea când vãzu în ce hal arãta şoferul. Era palid la faţã şi alb, de parcã ar fi vãzut o stafie. Dupã câteva minute de mers, Laura nu se mai putu abţien şi îl întrebã:

- Pot sã vã intreb dacã va simtiţi bine, pentru cã nu arãtaţi prea bine...?

- Ce mai conteazã cum arãt? Tu nu vezi viaţa asta cât e de urâtã şi ea...? Vreau sã arãt ca ea azi...

- Dar ce e azi?

- Azi...astãzi e ultima mea zi de naştere.

Laura rãmase înmãrmuritã. Tipul avea de gând sã se omoare. Şi nu putea sã stea cu mâinile în sân.

- Tu chiar vrei sã te omori? Dar ce s-a întâmplat?

- Vezi tu drumul ãsta? In zare pare cã vezi soarele , dar cu cât mergem mai mult cu atât el se depãrteazã. Dar dacã te opreşti şi te aşezi nu mai e nevoie sã alergi dupã el, pentru cã el este lângã tine, este chiar deasupra ta. Şi astãzi eu vreau sã mã alãtur lui, astãzi e ultima zi când mai alerg dupã el.

- Dar dacã faci asta, acolo unde te vei duce nu va mai fi nici un soare şi o sã-ţi doreşti sã fi alergat dupã el toatã viaţa...

- Nu mai am nimic...nici nu ştiu cum te cheamã...nu mai am absolut nimic.

- Laura...oricând poţi sã începi de la capãt, niciodatã nu e un sfârşit. Spune-mi ce ţi s-a întâmplat?

- Am avut la un moment dat tot ce îmi doarem, o familie şi o casã...sau cel puţin aşa credeam. Datoriile mi-au distrus viaţa, soţiei mele nu i-a pãsat şi a divorţat. A luat copilul, iar casa şi ultimii mei bani, bãncile le-au luat cu totul. Pânã şi maşina asta... nu mai e mea. Dar ei nu ştiu unde sunt.

- Mulţumeşte-i lui Dumnezeu cã mai ai încã viaţa şi cã m-ai întâlnit pe mine, pentru cã eu nu te voi lãsa sã mori, nu meritã pentru atâta lucru. Nu ai omorât pe nimeni şi aşa cum Dumnezeu ti-a luat aşa îţi va da înapoi.

- Pe mine...Silvio mã cheamã. Cred cã tu eşti un înger şi cã ai venit sã mã salvezi. Spune-mi, cum e acolo, în Rai?

- Asta o sã-ţi arate Dumnezeu...

Sivio se înveseli deodatã şi uitã toate probleme pe care le avea. Parca nici nu-i mai pãsa de ele. Merserã aproape douã zile în continuu şi benzina era pe terminate.

- Haide sã oprim în portul ãsta sã facem plinul cã nu mai e deloc, spuse Laura.

Se oprirã şi mai întâi intrarã într-un bufet pentru a mânca ceva, cãci tot drumul nu mâncarã decât fugitiv. Silvio prinse din nou pofte pentru mâncare şi pofta de viaţa, iar Laura era foarte fericitã cã descoperise cât de importantã este ea şi cã a putut în sfârşit sã o cunoascã. Dupã ce sfârşirã de mâncat, Silvo se duse sã cumpere gaz pentru maşinã, în timp ce Laura se duse pe docuri sã priveascã marea şi vapoarele. In drum spre benzinãrie, pe un drum mai întunecat, Silvio vãzu cum era tâlhãrit un om şi fãrã sã se mai gândeascã fugi înspre el şi sãri la gâtul tâlharului, dupã care începu o bãtaie cu cuţitele, în care Silvio reuşi sã-l rãneascã suficient pentru ca acestã sã fugã, cu preţul unor tãieturi destul de grave. Cel salvat îl cercetã şi apoi îl luã pe umeri şi–l duse pe unul din vapoarele din port. Laura când îl vãzu, se sperie de moarte şi alergã dupã acesta. Cei de pe vapor i-au dat primul ajutor şi reuşiserã sã îi opreascã sângerarea şi sã-i îngrijeascã rãnile.

Omul salvat nu era altul decât bãtrânul skiper Cabana, iar pe vas nu erau altcineva decât Adeline şi ceilalţi pescari. Norocul sau nenorocul îi aduserã prin acele pãrţi. Dupã ce îşi reveni, Silvio putu sã distingã chipurile a mai multor persoane şi o întrebã pe Laura unde se aflã.

- Eşti pe un vas pescãresc Silvio, ai fost rãnit într-o bãtaie, în timp ce-l salvai pe domnul...arãtând spre Cabana.

- Nu ştiu cum sã-ţi mulţumesc fiule, omul ãla era sã mã omoare dacã nu erai tu. Eu sunt cãpitanul vasului, Cabana, dar toţi îmi spun Miguel.

- Ah, îmi amintesc...trebuia sã iau gaz pentru maşinã când v-am vãzut.

Dupã ce îşi reveni de tot fãcurã amândoi cunoştinţã cu restul echipajului. Aceştia le spuserã care era povestea lor şi cãpitanul Cabana imediat le propuse sã meargã cu ei, ca membri ai acestul echipaj şi ca un nou frate pentru pescari. Silvio se uitã la Laura şi nu înceta sã creadã cã într-adevãr era un înger şi nu-i venea sã creadã cã, cu o zi înainte era pe cale sã se sinucidã şi acum i-a fost oferitã o nouã familie. Ii mulţumi din suflet lui Cabana, la fel şi Laura, care nu înceta sã se uimeascã la surprizele ce i le oferea adevãrata viaţã. Plecarã din port şi Cabana vroia sã uite cã aproape cã işi pierduse viaţã acolo.

Zilele treceau şi pe vas intra din ce în ce mai mult peşte.

Silvio era de acum un meseriaş, o nouã vocaţie, un talent pe care nu ştia cã îl are. Cabana era foarte mulţumit de el şî bucuros cã era inconjurat de atâţia oameni buni. Pe de altã parte, Laura se recunoştea tot mai mult în Adeline, ele vorbiserã foarte mult şi povestea lor era asemãnãtoare. Nici nu le venea sã creadã cã li se întâmpla aşa ceva. Intr-una din zile fãcuserã un jurãmânt de frãţie, deveniserã surora celeilalte şi îşi juraserã ca, acolo unde una va coborî, acolo va coborî şi cealaltã. Semãnau fizic. Frumuseţea lor putea eclipsa frumuseţea oceanului. Puteau aduce împreunã soarele şi, poate curcubeul, pe ceruri. Laura avea un zâmbet fanstastic, de parcã niciodatã nu fusese scos dintr-o cutie, pãrul sãu de culoarea amurgului moviatic, soarelui înflãcãrat şi a cãderii serii, fãcea ca valurile sã danseze, valsuri vieneze, sã se onduiascã, sã ţipe, sã plângã de plãcere...iar Adeline, în care puteai vedea toatã natura, fiecare strop de rouã scurs de pe rãşinile senzualilor brazi, de dimineaţã, cu aer tare şi sunet de toacã şi aburul munţilor, fiecare mişcare a vârfurilor de copaci, fiecare schimbare a culorii cerului.

Pânã si râurile parcã au uitat sã mai curgã...

Pânã şi luna a uitat sã mai plece...

Pânã si vântul a uitat în ce parte sã batã...

Pânã şi îngerii ar fi plâns de plãcere...

„ In câte locuri am umblat în lumea asta şi de cãte ori nu am vãzut rãsãritul de soare sub ochii mei, dar parcã nicicând nu am mai vãzut atâta frumuseţe ca acum, în ochii şi în inima mea...”, îşi şopti Cabana, care era fermecat de frumuseţile din interiorul apelor şi de cele din afara lor, privind luna în adâncul lor şi apoi la bordul vasului sãu.

In seara aceea, se adunaserã toţi pe bord, era o noapte extraordinarã, cãlduroasã şi Cabana îi privi cu zâmbetul pe buze pe toţi, ca la o mare familie şi încã odatã nu ezitã sã le spunã cât de fericit este cã îi are în jurul lui.

Toţi erau oameni al cãror trecut nu fusese unul uşor, pescarii începuserã de foarte de jos, dintr-o sãrãcie cruntã şi aşa e pescarul, niciodatã el nu vrea sã facã avere, ci sã-şi vadã masa îdestulatã şi familia fericitã. Incepuserã toţi sã spunã de unde au plecat, fiecare se „nãscuse cu unditã în mânã şi îşi aminteau cã mãncau şi râme de foame. Adeline le spuse la toţi adevãrata ei poveste şi oarecum, Cabana se aştepta la asta, pentru cã era o fatã mult prea finã pentru a fi venit de pe strãzi. Işi terminã povestea cu lacrimi în ochi şi le ceru iertare cã nu fusese cinstitã de la început. Povestea Laurei, însã, îi emoţionã pe toţi şi la fel ca pe adeline, o felicitarã cã avea curajul sã înfrunte din nou marea, dupã dezastrul în care şi-au pierdut viaţa pãrinţii sãi.

Silvio îi amuţi şi mai tare, şi la sfârşit le spuse cã el a vãzut cum aratã un înger şi ce simţi când îl vezi şi cã de acum nu va înceta sã-L asculte pe Dumnezeu. Cabana îi ascultã şi îi privi pe cei trei, dupã care, pentru a-i mai înveseli, scoase câteva sticle de vin şi pescarii începurã a spune întâmplãri ale lor de pe mare şi pe uscat, pe unde umblarã, îşi aminteau şi fãceau acum haz de necaz şi amintirile lor le luau şi cei trei şi îşi construiau la rându-le propriile lor amintiri.

Si noaptea o petrecurã cu voie, cãci tristeţea dispãru şi de acum era doar prezentul, era începutul unei noi vieţi. Adelinei nu-i mai pãsa de Sicofaggio, iar Laurei nu-i mai pãsa de unchiul sãu.

Trecuserã aproape trei sãptãmâni de când erau pe mare cu toţii şi la un moment dat, Adeline privi în zare şi simţea o chemare, simtea cã venise timpul sã coboare şi sã-şi continue drumul. Laura o privi şi parcã înţelegea şi ea.

- Simţi şi tu?

- Da...

- Parcã aş urma sã ajung „acasã”.

- E timpul sã coborâm...Mi-e aşa de greu sã mã despart de bãieţi.

Amândouã îi strânse pe toţi şi le spuse. Cabana fãcu un discret gest de aprobare. Omul ãsta pãrcã anticipa tot.

- A fost cel mai frumos pescuit pe care l-am fãcut în viata mea. Dumnezeu ne-a binecuvântat.

- Sã nu uitaţi ca voi ne-aţi dat o nouã viaţã. De-acum va fi începutul visurilor...

Urmãtorul port fu şi cel din urmã pentru cele douã. Ultimile cuvinte, îmbrãţişãri, aveau parcã darul de a despica cerul de durere. Cabana, Silvio şi ceilalţi fãcurã cale întoarsã, pentru a lãsa tonele de peşte şi a-şi lua banii, iar Adeline şi Laura pornirã încet pe potecile ude ale docurilor. Se oprirã în locul unde scria:” Administracion” şi înãuntru era dl. Calmetti, vechiul domn Calmetti, care, când le vãzu, rãmase împietrit. Niciodatã nu mai vãzuse asemenea frumuseţi.

- Bunã ziua, dumneavoastrã sunteţi administratorul?

- Da...da, eu sunt. Sunteţi noi pe aici, nu-i aşa? Bineinteles cã sunteţi, eu ştiu pe oricine mişcã în orãşelul ãsta.

- Da, acum am coborât de pe un vas pescãresc şi am gãsit cã aici e locul unde ne vom continua viaţa.

- Prefer sã nu ştiu povestea voastrã...eu sunt Calmetti şî sunteţi binevenite.

- Vã mulţumim. Eu sunt Adeline, ea este Laura...

- Adeline, Laura, se vede cã sunteţi obosite. Uite, luaţi cheia asta şi duceti-vã sã faceţi un duş şi apoi veniti sã discutã.

- Stiam eu cã aici vom gãsi oameni de treabã...

Fetele se duserã şi, de mult timp nu mai simtiserã cum era sã te arunci într-un pat de casã omeneascã. Fãcurã duşul şi apoi Calmetti le învitã sã i se alãture la masã.

- Presupun cã v-aţi sãturat de peşte. Gustaţi din mâncarea asta de cartofi cu carne de raţã, pregãtitã de bucãtarul meu numãrul unu.

- Cred cã sunteţi un om foarte iubit aici, spuse Laura, care se infruptã în pulpa de raţã.

- Incerc sã pãstrez liniştea şi sã-i fac pe toţi sã se simtã bine, fie cã sun localnici, fie cã sunt strãini.

- Spuneţi-ne, credeţi cã putem gãsi şi noi un loc unde sã stãm?

- ...cred cã am ceva mai bun pentru voi, privind încolo spre ultimul vas ancorat în port.

- Sã ne trãieşti, dle Calmetti, gata, v-am adus peştii; recoltã mai bunã ca asta nu am mai avut de mult timp.

- Ma bucur sã aud asta, Falarino. Luaţi loc...Vreau sã vi le prezint pe Adeline şi pe Laura. Ei sunt Falarino, Raquel şi Marco.

Cum era de ãsteptat, cei trei, mai puţin Marcos, care se duse sã se arunce într-un hamac, rãmaserã cu ochii ca la soare şi de data asta, la fel şi fetele erau încântate de cei doi.

- Fetele abia au ajuns, sunt în cãutarea unei noi case, unei noi vieţi aş putea spune, şi mã gândeam cã o puteţi începe împreunã.

Cei trei rãmaserã peste noapte, cum le era obiceiul şî, fãrã altceva de spus, Falarino se îndrãgosti de Adeline, Adeline de Falarino, Raquel se îndrãgosti de Laura, iar Laura de Raquel.

Sentimentul acesta frumos reapãru iar în inimile celor patru şi viaţa nici cã putea sã le ofere ceva mai frumos. Dupã atâtea chinuri, atâtea tristeţi, atâtea ore irosite...era acum altceva.

Fetele aporoape cã uitaserã cum se danseazã, dar stelele parcã le ghidau paşii şi totul devenise atât de magic, stelele cum dansau şi ele şi luna, ca un mare conducãtor, strãlucea de plãcere. Falarino o cuprinse pe Adeline şi o purta prin şiroitul apelor şi curgerea nopţii şi pãreau cã abia acum s-au format, uniţi prin aceeaşi inimã şi aceleaşi gânduri.

Dimineaţa îi surprinse pe aceeaşi plajã miraculoasã, sub acelaşi rãsãrit de soare şi parcã şedeau în faţa unui mare altar, rugându-se sã le lumineze drumul şi sã facã ca nimic sã nu se piardã.

Dupã ce îsi luarã banii de la Calmetti, se duserã sã cumpere iar materiale pentru casã, îmbrãcãminte, mâncare şi tot cele mai trebuia şi dupã ce totul era pregãtit, urcarã toti cinci la bord şi nu se oprirã decât „acasã”...

Adelinei şi Laurei nu le venea sã creadã.

- Dumnezeule mare!...

- Nu-mi vine sã cred...” Silvio, acum pot sã-ţi spun cum aratã raiul”.

- Bine aţi venit acasã! Aici nu aveţi de ce vã teme, aici nu existã rãutate, ci doar linişte şi multã fericire. Aici e doar apa, nisipul, insula şi noi.

- Asta e casa pe care am început sã o facem şi în curând o vom termina, spuse mândru Raquel.

Fetele atinserã nisipul şi crezurã cã totul e real. Cei cinci se mobilizarã în zilele ce au urmat şi îşi fãcurã loc în cabanã pentru moment. Marcos avea acum ajutor la „bucãtãrie” şi era fericit pentru cei doi cã îşi gãsiserã îngerii şi cã aduserã şi mai multã bucurie în micul lor paradis.

Se acomodaserã foarte repede, şi mai mult, simţeau cã sunt aici dintotdeauna. In sfârşit îşi gãsiserã liniştea şi trecutul era de mult timp uitat pentru cã el nu mai merita.

Cu zi ce trecea cei cinci începuserã sã se cunoascã did ce în ce mai mult şi le povestiserã prin toate câte au trecut şi ţoţi erau de acors cã aceasta fusese o coincidenţã divinã, pentru cã altfel nu avea cum sã se întâmple toate.

- Haideţi doar sã-i multumim lui Dumnezeu cã a fãcut asta pentru noi şi de aici e de datoria noastrã sã facem în continuare magia Lui, spuse Mario.

Si aşa era, devenise o adevãratã magie, o poveste fermecatã cu magicieni, vrãjitori, zâne, ascunşi undeva in lumea asta, acolo unde puterea lor era cea mai maer şi de unde îl puteau auzi pe Dumnezeu şi învãţau sã fie precul El.

Casa pe care o înãlţau devenise un adevãrat templu al voinţei, al puterii, al amintirilor, un templu al strãduinţei, al modestiei... Acum erau cinci. Casa putea fi terminatã mai devreme cu ajutorul fetelor şi atunci când totul fusese pus la punct se reapucarã de construit.

Fetele erau de enorm ajutor, iar casa se ridica precum o floare primãvara. Se vedea mâna femeii...cãci interiorul era unul luminos, spaţios.

Raquel fãcuse o treabã excelentã în arta lemnului, totul fiind de o exectitate şi o asamblare senzationalã. Dupa aproape douã sãptãmâni de muncã în continuu, casa era aproape terminatã, Falarino urma sã-i dea ultimile retuşuri.

- Asta numesc eu casã, nu-i aşa copii?

- Raquel, Marco, fetelor, felicitãri, am fãcut o treabã mirificã. Priviţi ce a ieşit din mâinile noastre!

- Cred cã tocmai suntem martorii unui miracol, unui adevãrat miracol şi ãsta e momentul cel mai fericit al vieţii mele.

Laurei îi dãdurã lacrmile, cãci ea nu avuse nicioadatã casa ei, în care sã pãşeascã cu drag, la care sã se grãbeascã sã ajungã dacã o nãpãdea foamea. Abia acum vedea ce înseamnã „casa”, locul unde gãseşti toatã liniştea, unde poti uita de probleme, sã te arunci în patul tãu şi sã zâmbeşti, de fericire.

Acum putea sã facã asta. Si nu era la fel de greu ca înainte, nu e greu sã gãseşti fericirea, trebuie doar sã o cauţi în locul potrivit. Şi aici era acesta.

Intr-o noapte, când toţi ceilalţi adormiserã, iar, deşi vântul nu bãtea foarte tare, pe mare erau valuri mari, care se spãrgeau in urechile lui Marco, acesta nu putea sã doarmã. Se edãdu jos din pat şi ieşi din cabanã. Se opri înaintea scãrilor şi simţea atracţia, simţea geamãtul... Era lu nã plinã. Se duse spre ţãrm şi işi opri picioarele în nisipul umed şi rece şi vroia parcã sã înainteze, sa se ducã mai departe. Tresãrit însã de un fior, se întoarse şi se aruncã pe plajã, lãsând razele lunii sã-i cadã în ochi şi sã-l poarte în visãri. Apucã strâns nisipul în mânã şi apoi îşi închise ochii ca într-o mare durere şi apoi îl nãpãdirã gândurile. Stãtuse astfel vreme de ceasuri bune şi adeseori îşi deschidea ochii pentru a privi în zare, de-a lungul lunii, dupã care în închidea la loc şi visãrile continuau.

In zorii zilei, Falarino fuse primul care se deşteptã şi deodatã îi apãruse în privire o imagine paradisiacã, a mãrii, a plajei, a casei lor. Parcã acum era aici pentru prima oarã şi se minuna asemenea unui copilaş, care vede pentru prima oarã chipul mamei, al tatãlui, al cerului, al propriului sãu leagãn... Işi deschise mare ochii şi privea cu însetare la fiecare colţ al insulei, insufla fiecare mireasmã a stropilor de zori de zi şi nu înceta sã zâmbeascã, nu înceta sã creadã cã de aici începe raiul şi nu se mai temea de nimic, nici de viaţã, nici de moarte.

Apoi ieşi Raquel, voios şi pus mereu pe glume, se întindea şi nu-şi mai încãpea în piele de fericire când privi şi el spre casã, cu gura cãscatã şi cu unul din ochi închişi pentru a putea vedea de soare. Se uitã apoi la Falarino şi era cât pe-aci sã se nãpusteascã asupra lui. Işi scoase apoi bluza şi se avântã spre apã.

Marco era şi el în prag şi, amintindu-şi de vechile obiceiuri, se dezbrãcã şi el repede şi o rupse la fugã dupã Raquel.

- Cine-i ultimul îl mãnâncã peştii!, strigã în gura mare Marco.

Falarino se ţinea şi el dupã ei şi se aruncarã toţi trei ca nişte îngeri în apele fermecate de prospeţimea dimineţii. Jocul se relua. Ca nişte prunci erau. Fetele îi privirã din depãrtare şi râdeau ca nişte mame bune de nebunia lor şi le plãcea la nebunie. Marco se aruncã asupra lui Raquel şi se dãdurã mai apoi pe o „leapşa” ca la mama ei. Dupã treaba asta se urcarã pe rând pe vaporaş şi se aruncarã în apã ca nişte copii prostovani.

- Mãi petrecãretilor, vouã nu vã mai e foame?

- Vai de mine, mor de foame, spuse ca întotdeauna Raquel.

Se adunaserã toţi în jurul mãsuţei şi mâncarã foarte mult, masã dintr-aceea sãnãtoasã, naturalã, cu care poţi rezista toatã ziua. Glumirã mult şi se simteau foarte bine împreunã, ca într-o mare familie ce erau. Raquel mânca cu poftã şi îi mergea gura ca a unui papagal în acelaşi timp.

Marco stãtea într-un colţ al mesei şi îi privea pe toţi cu o bucurie de nedescris în ochi, se uita mult, cãutând sã le memoreze fiecare trãsãturã a lor, fiecare gest personal, cum clipeau fiecare, cum îl strigã, încerca sã-şi imagineze cum vor arãta peste ani. Aproape cã-i dãduserã lacrimile...şi continua sã zâmbeascã, continua sã-i priveascã.

- Ah, da bine am mai mâncat fraţilor, la cât mai multe dimineţi ca asta de-acum înainte.

- Doamne ajutã, mulţumim pentru bucate şi norocul sã fie cu noi!

Raquel se repezi la hamac sã-şi linişteascã trupul dupã atâta „ostenealã”. Falarino îi privi atunci pe toţi, privi casa, privi împrejur şi îşi dãdu seama cã nu le mai rãmãsese mai nimic.

- Copii, am isprãvit tot. Ne trebuie mobilã pentru casã cã e goalã şi mâncare deasemenea nu prea mai avem. Peştii sunt cei mai mulţi acum. Aţi vãzut cât am prins data trecutã, apãi acum...

- Cand vrei sã plecãm, Falarino?

- Mâine în zori...aşa cã, sã ne pregãtim.

Marco pregãti barca pentru ieşirea din zori şi îl înghiontea deodatã inima. Simtea un gol în ea şi nu-şi putea stãpâni emoţiile. Pregãtise mâncarea, apa, gheaţa, toate sculele şi pânã pe înserate Falarino terminã verificarea motoarelor, iar Raquel asigurã toţi scripeţii şi lansetele navei.

Se adunaserã toţi în faţa cabanei, puţin obosiţi, iar Marco se duse sã pregãteascã cina. Pregãti o masã copioasã, cum de mult nu mai fãcuse de rãspândea mirosul pânã în larg. Ii servise pe fiecare, cu mâna aproape tremurându-i, dupã care petrecurã împreunã pânã aproape de miezul nopţii, când se duserã sã se culce pentru a se putea trezi devreme.

Marco iar nu avea linişte. Ieşi afarã, privi insula în lumina nopţii şi vru apoi sã intre în casa cea nouã. Ii trecu uşor pragul şi atinse pereţii, care i se pãreau ca nişte catifele, privi în jos, privi în sus şi încerca sã şi-o imagineze când ea va prinde viaţã, când în ea vor zburda copii mulţi şi va fi multã strãlucire. Parcã o vãzu pe mama sa, care-i zâmbea de fericire, de undeva dintr-un colţ al casei, parcã auzea râsetele, strigãtele, plânsetele copiilor.

Se întoarse pe plajã. De-acum îşi închise ochii şi luã cu el toatã natura.

Când soarele abia se ivise pe cer, cei trei erau deja în navã şi îşî luau rãmas bun de la Laura şi Adeline.

Mãreaţa „Amore” îşi ridicã ancora şi porni înspre larg, lãsând în urmã insula abia trezitã şi cântecul primelor vieţuitoate. Cei trei plecarã foarte fericiţi şi aveau de gând sã se întoarcã cu rezervorul plin de peşte.

- Ah, ce bine e pe mare...!

- Suntem cei mai norocoşi nenorociţi din lumea asta!

- Sã mergem Amore, du-ne feţita tatii...!

Marea se vedea clar, era limpede şi puteai vedea pânã în adâncimi. Acesta era locul viselor lor, aici se ştiau dintotdeauna şi parcã nu mai era nevoie sã cârmuiascã barca. Stia încotro sunt peştii. Le ştia gândurile celor trei şi îi purta cu neîncetare în depãrtãri.

Dupã trei zile de navigat, peştii cei mari începeau sã aparã.

- Haideţi sã pescuim domnilor!...

Cu zâmbetul pe buze, Raquel şi Marco pregãtirã suliţele şi lansatorul, cârligele şi Falarino da-se drumul la plasã. Marco era foarte emoţionat, de parcã era prima oarã când pescuia. Dupã câteva minute de aşteptare, Raquel nimeri un peşte şi Marco alergã repede sã tragã de manivela scripetului, pentru a-l duce la barcã.

- Hai cã o sã facem treabã bunã...

Traserã şi plasele care încãrcau serios rezervorul cu gheaţã şi totul pãrea sã meargã bine pentru echipajul pescãresc al vasului „Amore”. Dupã trei zile de pescuit, Falarino se uitã în rezervor şi era mulţumit, pentru cã capturaserã peşti mari, pui de rechini, chiar şi un rechin mai mare.

Raquel se chinuia şi el foarte mult, nu-l lãsa pe Falarino singur şi stãtea ore întregi cu ochii aţintiţi asupra apelor pentru a putea zãri giganţii peştilor. Falarino parcã avea un al şaselea simţ când era vorba sã prindã peşti. Stia cu precizie locul unde îi putea gãsi şi era un foarte bun ţintaş. Intotdeauana îi aducea la bord şi nu-i pãcea sã rateze. Era, evident, lucrul la care se pricepea cel mai bine.

Zilele trecuserã peste cinci şi, dupã o zi obositoare, cerul începu a se întuneca, iar norii se strânserã din ce în ce mai tare. Se pãrea cã avea sã vinã o furtunã. Marea devenise din ce în ce mai agitatã, iar Marco privi spre cer şi vedea cum el se mişcãcu atâta repeziciune. Falarino se duse repede sã asigure captura, strânse toate sculele de pe punte, iar Raquel porni farul scãzuse turaţia motoarelor pentru cã valurile începeau sã devinã tot mai mari, iar vântul se înteţise foarte mult.

Ploaia îşi fãcuse apariţia, iar cerul era de acum de un negru înãbuşit, Marco stãtea afarã şi lãsa sã alunece ploaia pe chipul sãu, stãtea tãcut în noapte şi asculta îndepãrtate ecouri.

- Marco, intrã în cabinã, ce naiba faci acolo? Raquel, du-te şi adu-l!

Raquel se repezi afarã şi-l trase brutal pe Marco înãuntru.

Falarino se pregãtea sã ţinã controlul bãrcii, acum, când cerul se despicã, iar marea era precum un câmp de tragere, atinsã de strãfulgerãrile puternice ale cerului. Raquel îl ajutã cât putu, iar Marco privea neputincios.

Furtuna se dezlãnţuise. Vacarmul era groaznic şi Falarino nici nu-l mai putea auzi pe Raquel care-i ţipa sã ţinã cârma bine, pentru cã valurile erau foarte mari. In putin timp, micuţa lor barcã era prinsã în mijlocul mãrii, în mijlocul acestei furtuni groaznice care se dezlãnţuise pe neaşteptate.

- Raquel! Raquel, vezi dacã sunt fisuri pe undeva... Marco, vezi sã nu intre apa!

- Puntea e toatã acoperitã de ape, strigã din rãsputeri Raquel, care se ţinea strâns, sã nu-l doboare mişcãrile necontrolate ale vasului.

Falarino nu mai putea face faţã, valurile erau mult prea mari, iar vântul era incredibil de puternic, fãcând din „Amore” un fel de steag, care stãtea la mâna vântului.

- N-o mai pot controla, nu mai vãd nimic afarã...

- Falarino, ai grija la geamuri cã or sã se spargã... dã-te la o parte cãnu-i mai poţi face nimic.

Vântul sparse într-adevãr, pe rând, geamurile cabinei şi cei trei fãceau cu greu faţã apei care nãvãlea cu o vitezã fantasticã din adâncuri şi din ceruri, parcã vrând sã-i nimiceascã într-o clipã.

Falarino se ţinea strâns de cârmã şi le tot zicea celorlalţi sã stea aproape. Barca abia mai rezista valurilor uriaşe, iar furtuna nu pãrea a avea de gând sã înceteze. Falarino se ridicã apoi în picioare şî încercã din rãsputeri sã ţinã cârma bãrcii, sãnu fie înghiţitã de ape. Era incredibil cum se legãna dintr-o parte în alta, intra în apã, apoi iar ieşea şi era acoperitã în pemanenţã de ape. Ploaia îi venea în plin trup lui Falarino, parcã vrând sã intre prin el, sã-l rupãîn bucãţi. Se uitã fulgerãtor la cei doi, parcã temându-se ca nu mai sunt acolo.

Deodatã, se auzirã numai bãtãile inimilor celor trei. Falarino, Raquel şi Marco privirã împrejur şi în jurul lor era un imens de apã, ca o mare cetate, se aflau într-un abis format de un monumental val ce avea sã cadã asupra lor. Lui Falarino nu-i venea sã creaã. Undeva,în vârful valului parcã îl zãrea pe Dumnezeu. Puse mâna strâns pe cârmã şî încercã sã o întoarcã. Raquel şi Marco îl ajutarã, dar valul se apropia, aşa cum se apropie un copil sã ajungã în braţele mamei sale.

Barca se rãsucea, însã îi era foarte greu din cauza vântului puternic, nefavorabil. Valul era pe cale sã-i loveascã

- Mai aşteaptã puţin nenorocitule...mai dã-mi puţin timp, Dumnezeule....

- Falarino, n-o sã reuşim, o sã ne loveascã în plin în lateral şi o sã ne mãture...

Marco tãcea molcom şi se ţinea bine. Valul îi izbi în plin, iar barca se rãsturnã. Falarino şi Raquel furã aruncaţi prin toatã cabina, iar Marco se lovi putenic la cap şi fu aruncat prin geamurile sparte înspre adâncuri, fãrã sã mai poatã înota spre suprafaţã.

Ii trecu într-o fracţiune de secundã prin faţã toatã viaţa şi se imagina când era mic şi se tãvãlea prin nisip şi prima oarã când prinse un peşte, toate momentele alãturi de Raquel şi de Falarino. Si de Sabrina...frumoasa Sabrina. Alunecã uşor , fãrã viaţã, spre adâncurile reci ale mãrii şi parcã privea cu ochii sãi mari înspre ceruri, aşa cum o fãcea în fiecare noapte, întins pe plaje vieţii sale.

Dupã ce valul trecu, printr-o minune, barca se redresã, iar Falarino şi Raquel zãceau inconştienţi în cabinã, fãrã sã ştie cã Marco pierise. Nu dupã multã vreme, furtuna se linişti şî barca plutea tristã, precum o fatã pãrãsitã. Falarino îşi reveni şi cãutã cu disperare împrejur. Marco nu mai era.

- Raquel... Ma...Marco a dispãrut... l-a înghiţit apele, Ra- quel...Marco...nu mai e...

Raquel plânse cu disperare, când nu-şi mai simţea nici trupul. Parcã vroia sã mai audã încã odatã vocea lui Falarino, dar sa nu mai fie un coşmar, ci sã-i spunã cã Marco e în bucãtãrie şi le pregãteste masa, Marco e afarã şi aprinde farul, Marco e aici şi zâmbeşte, Marco aleargã dupã ei pe plajã şi rãmâne la „leapşa’, Marco e în apã şi se joacã, doar se joacã...

Falarino îi privea disperarea şi cãuta încontinuu în ape şi îi striga cu ultimile puteri numele, cãci poate îl va auzi şi va striga dupã ajutor, dar Marco nu mai rãspundea. Era acum în paradisul apelor, într-o altã lume şi plângea şi el de acolo de unde era când le vedea durerea şi ar fi vrut sã strige, sã se audã pe întreaga mare, cã îi este bine, cã îi iubeşte şi cã nu-i va uita niciodatã.

- Nu te vom uita niciodatã, Marco...

Raquel plângea încontinuu şi se gândea cã, casa nu va mai fi la fel fãrã el.

- Ne-ai luat o parte din viaţa , Dumenzeule...

Pânã dimineaţa, barca pluti inertã, Falarino nevroind sã plece din locul unde s-a rãsturnat. Era terminat de obosealã, iar Raquel adormise. Oasele îi pârâiau şi din glasul sãu nu contenea sã se audã înãbuşit: „ Marco! Marco!...”

Raquel se trezi ca dintr-un vis ce parcã durase o viaţã. Se uitã împrejur şi se gândea cã a nimerit în altã barcã, cãci totul era rãvãşit. Il gãsi pe Falarino şi înţelese din privirea sã cã nu fusese un vis.

- A plecat?...

- Da, Raquel... i-a plãcut mai mult acolo.

- Ce ne facem fãrã el?

- Il avem mereu în inimã şi nu va pleca niciodatã...

- Ce facem , ne întoarcem?

- Nici nu ştiu dacã mai funcţioneazã motoarele...mã duc sã verific.

- Doamne, totul e distrus...

- Am avut noroc cã s-a redresat barca, cã altfel pieream cu toţii.

Falarino urcã la timonã, dupã ce îşî aruncã o privire în rezervorul cu peşti. Erau tot acolo, dar trebuiau îndesaţi cu gheaţã din nou. Incercã motorul şi acesta funcţionã, deşi fusese practic invadat de ape.

- Hai sã mergem acasã... Doamne, ce greu îmi mai e sã plec...

Când soarele stãtea sã cadã, din zãri se ivi şi „Amore”. La fel de tristã şi ea ca şi cerul greu, ce se stingea uşor. Adelinei şi Laurei le tremurarã inimile de emoţie, cãci barca venea uşor şi nu se grãbea, barca era mai uşoarã şi mai singuraticã, barca nu mai strãlucea la fel.

Laura îi privi pe cei doi şi apoi privi prin ei, dar nu se mai arãta nimeni şi deodatã se întunecã la faţã.

- Unde e Marco?

- Unde sã fie...înoatã împreunã cu peştii şi nu vrea sã mai iasã...Nici când l-am strigat nu a vrut sã mai audã de glasul nostru.

- A murit Marco?... Ce s-a întâmplat?, întrebã Adeline fãrã glas.

- A murit...

Falarino merse uşor prin nisip şi apoi se aşternu pe el, cu faţa cãtre cer. Raquel i se alãturã.

- Crezi cã ne vede acum?

- Pun pariu cã e lângã noi acum şi se uitã şi el spre cer...

Bãieţii le povestirã fetelor prin ce au trecut cu glasul tremurând şi mulţumeau lui Dumnezeu cã mãcar ei au supravieţuit. Apoi se lãsã noaptea şi se auzeau greierii şi se auzea freamãtul din inimile celor patru. Si visele continuau...

Dimineaţa plecarã cu peştii în oraş şi luarã tot ce-i mai trebuia casei, mâncare, combustibil şi altele. Dupã ce se întoarserã, Falarino descãrcã cu Raquel şi pânã în ziua urmãtoare casa era aranjatã. Un adevãrat leagãn al vieţii...o adevãratã minune.

- Au trecut trei zile de când Marco a murit şi se cuvine sã-i facem o înmormântare, chiar dacã una simbolicã, ca sã rãmânã pe veci mãrturia cã aici e locul lui şi mereu va fi. Acum şi casa e gata şi sunt sigur cã ar fi vrut sã ne bucurãm de ea, sã fim feiciţi şi sã îî mulţumim totodatã cã este fratele nostru, cã, nu ar mai fi existat casa fãrã el, cã a avut grijã de noi pânã acum.

Raquel sãpã o groapã micã aproape de stânci şi aruncã în ea talismanul primit de la el şi fiecare câte un lucra care îi amintea de el. Apoi, se înlãnţuirã în jurul mormântului, ţinându-se de mâini, iar Falarino şi Raquel simţeau apãsarea prezenţei lui, a fiinţei sale în fiecare colţ al insulei, al chipului sãu în mare, al paşilor sãi pe nisipul fin, al glasului sãu care aducea valurile pânã aproape. Umbrele celor patru parcã tremurau în pãmânt. Falarino luã un briceag şi scrijeli pe stâncã numele sãu şi faptul cã va râmâne mereu în amintirea şi inimele lor.

Deoadatã, o incredibilã cãldurã parcã venitã din ceruri, le trecu prin corp şi cerul devenise din ce în ce mai strãlucitor.

Falarino, Raquel, Adeline şi Laura se mutarã în casa lor cea nouã, ca într-o nouã lume, cu o altã viaţã, cu tot ce-a fost rãu vreodatã, uitat. Trecuse aproape un an de când Marco murise. Falarino şi Raquel mai ieşirã de câteva ori pe mare şi se întoarserã cu bine de fiecare datã. Fetele erau foarte îngrijorate de fiecare datã când ieşeau, cãci iubirea lor pentru ei era de acum imensã. Erau singura lor familie.

In fiecare noapte priveau stelele şi cântau şi se iubeau ca douã fire de nisip. Nu era nimeni sã-i mai despartã. Poate doar moartea. Casa era aşa cum o visaserã mereu, frumoasã, mare...mare sã se vadã din larg, sã cânte pescãruşii în jurul ei, sã le tremure sufletele pãrinţilor lor şi a lui Marco.

Reuşeau sã reziste aici împreunã, deşi era şi foarte greu câteodatã, însã voinţa lor le fãcea pe toate. Mergeau de acum mai des prin oraş sã se aprovizioneze, mergeau la domnul Calmetti, se duceau sã danseze, sã se simtã bine.

Alma, Nicolette şi Sabrina erau de mult plecate sã studieze, din când în când mai trimiteau cãrţi poştale şi întrebau mereu de cei doi. Sabrina se întristã enorm când aflã cã Marco murise şi avuse chiar o tentativã de sinucidere, dar ceva o oprise.

Cabana, Silvio şi ceilalţi cãlãtoriserã prin toatã lumea, afacerile lor se mãriserã, dar nu mai ştiau nimic de Adeline şi de Laura. Cabana îl investi deja pe Silvio cãpitan dupã ce acesta avea sã se retragã şi îi recomandã sã-şi gãseascã încã de pe acum un echipaj tânãr, vrednic sã continue afacerea.

Tatãl Adelinei, Sicofaggio avea mulţi ani de stat dupã gratii, mai ales dupã ce poliţia descoperise cã acesta fãcuse o grãmadã de fraude, înşelãciuni, şantajuri, iar averea sa fu în mare parte confiscatã. Dna Sicofaggio îşi începu o afacere proprie, din banii rãmaşi, iar toate culturile de smochine le dãdu la licitaţie unui om bogat, lucru care l-a îmbolnãvit pe Sicofaggio şi a murit. Adeline îi trimise odatã o scrisoare în care îi spunea doar cã este bine, cã şi-a gãsit jumãtatea vieţii sale şi cã nu se va mai întoarce, chiar dacã nu ştia cã tatãl sã murise.

Unchiul Laurei nu mai vru sã ştie de ea, iar soţia sa divorţase de el şi plecã în satul natal.

Pe plajã, Falarino o privea ca pe o floare rarã pe Adeline, iar Raquel nu se mai putea despãrţi de Laura. Intr-o zi, hotãrârã sã se cãsãtoreascã, dupã regulile lor. Adeline şi Laura se îmbrãcarã în rochiţe albe, simple şi îşi încununarã pãrul cu flori. Fãcuserã apoi un cerc floral în care intrarã, strânşi de mânã, cu faţa spre mare, unde era şi soarele...

- Adeline, te iau pe tine de soţie şi jur sã te iubesc pânã la sfârşitul vieţii. Altar îmi este marea şi întreg cerul, preot îmi este Dumnezeu, iar iubirea mea pentru tine e tot ce-mi trebuie pentru ca tu sã fii soţia mea.

- Falarino, te iau pe tine de soţ şi jur sã te iubesc pânã la sfârşitul vieţii. Viaţa mea a început de când te-am întâlnit pe tine, tu eşti viaţa mea şi numai cu tine pot trãi. Nisipul acesta pe care cãlcãm împreunã este cel care ne ve lega pentru totdeauna şi e tot ce-mi trebuie pentru ca tu sã fii soţul meu.

- Laura, acceptã-mi sufletul meu şi primeşte-mi mâinile mele ca soţ şi jur sã te iubesc mereu. Voi pãzi cu multã grijã de tine şi de iubirea noastrã ce nu se va sfârşi în veci. Mai frumos nu ştiu sã-ţi spun, dar e cât se poate de adevãrat: te iubesc...

- Raquel, acceptã-mi sufletul şi primeşte-mi mâinile mele ca soţie şi jur sã te iubesc mereu. Ai viaţa mea în mâinile tale, ai trupul şi inima mea în mânile tale, toatã viaţa mea ţi-e dedicatã ţie, eşti îngerul meu,eşti o minune şi ştiu cã am sã trãiesc sã te fac fericit...

Incredibilã liniştitoare apã...siguranţã deplinã, a vieţii rupte, cãutatã în nori, gãsitã şi de-acum reîntregitã.

Intr-un loc al vântului, al magnificului nisip, printre sunetele ultimilor pescãruşi, apa îşi lasã chinurile la mal şi pluteşte prin valuri în pãmânt, se ridicã la cer...

Retraire

2008-05-08T05:06:00.001-07:00

Retraire

Ai vrea în fiecare dimineaţã sã te trezeşti gândindu-te cã vei trãi încã o zi în aceastã frumoasã lume şi cã toţi vor încununa fericirea ta. Sã te poţi bucura de fiecare razã de soare şi fiecare părticicã de căldurã sã le atingă sufletul şi celorlalţi, iar pãmântul sã îi ţinã pe toţi cei care vor şti sã o primească.

Te gândeşti cã nimic rău nu se poate întâmpla şi lumea se va proiecta după voinţa ta, şi toate pot fi aşa cum şi lui Dumnezeu i-ar place.

Viaţa, însã, poate fi un vis urât, de care ai vrea sã te debarasezi cât mai repede şi sã treci la alt vis, unul curat, unde nimic din acest coşmar nu va putea interveni. Laşi ca acest vis sã te acapareze şi sã-l trãiesti ca pe o realitate şi vei şti numai atunci cã frumuseţea divinã poate fi a ta.

Atunci când eşti singurul care vrea sã trăiască pe calea cea bunã şi sã laşi lucrurile rele sã se scurgă din tine, te vei simţi ca în mijlocul unei adevărate furtuni, cuprins de disperare şi de dezamăgire, pentru cã nu e nimeni sã te susţinã, sã lupte cu tine.

Iţi dai seama cã nu poţi avea încredere în nimeni si cã nimeni nu are încredere în tine şi doar în tine îţi poţi depozita toatã încrederea. Te lupţi cât poţi, înduri şi cele mai crunte umilinţe şi trădări, din partea celor pe a căror umăr ţi-ai descărcat amarul şi a căror mâini le-ai atins şi a căror faţã ai sărutat-o. Le-ai dat încrederea pentru cã ai crezut, ai fost mereu lângă ei şi ai crezut cã alături de ei trãieşti o lume mai bunã. Pentru cã i-ai iubit…

Au vãzut golul care era în tine şi le-ai destăinuit slăbiciunile tale. Si acolo te-au rănit cel mai tare si nu le-a pãsat pânã în ultimul moment.

Ce ai putea sã mai crezi? Si sã speri. Cel mai bun lucru de făcut e acela de a fugi, de a uita totul si de a ierta. Supărarea si mâhnirea sã nu-ţi întunece mintea şi sã nu te pierzi, ci sã te regãseşti într-o lume mai bunã, unde poţi fi mai aproape de Dumnezeu şi sã-ţi simtă numai El bunătatea ce-o porţi în suflet.

Viaţa e o suitã de dealuri şi de munţi peste care poţi trece şi descoperi alte dealuri şi alţi munţi, sau peste care nu poţi trece şi te mulţumeşti sã îţi duci viaţa într-o vale, unde primejdia te pândeşte mereu şi puţin câte puţin te va roade şi te va îngropa de viu.

Aceastã depărtare de lume îţi poate face mult bine, când nu mai gãseşti un strop de fericire printre oameni, dar le poate face bine si celorlalţi şi te gândeşti la acest lucru şi simţi cã trebuie sã-ţi iroseşti viaţa, când realizezi cã eşti singurul care poate face diferenţa. De aceea apuci pe drumuri ce duc spre luminã, cât mai sus, cât mai departe, unde nimic din spiritul malefic al copãmântenilor sã nu te atingă. Sã îţi simţi inima uşuratã şi mintea clarã şi concentratã numai asupra frumuseţii si împlinirii spirituale.

Si ai mereu soarele în faţã şi faţa îţi este îndreptatã înspre soare pentru cã ştii cã acolo e Dumnezeu şi acolo-i de tine, care ai îndurat prea multe, iar lumea nu te merita.

Soarele se cobora greu pe după coline, ca şi cum ar fi vrut sã mai stea, privind înspre ogoare si spre casele liniştite care se aprindeau una câte una.

Păreau mult prea liniştite, însã probabil era oboseala care se aşternuse greu pe umerii ţãranilor, după o zi toridã si petrecutã pe ogoarele flãmânde de sapa sătenilor. Era una din acele zile de mijloc de an, în care simţi cã te sufoci şi ai vrea mereu sã te ascunzi la umbra unui copac şi sã bei ulcele întregi de apã. Trebuiai însã sã pleci pe câmp, nu puteai sã fii luat în râs de ceilalţi săteni, când treceau pe lângă parcela ta si vedeau cã, deşi soarele răsărise de mult, încã nu erai acolo.

Ogoarele erau lungi, iar iarba crescuse foarte mult, pentru cã picaseră si câteva ploi, de aceea munca era istovitoare de dimineaţa pânã la înserate.

Pentru Dorian însã munca nu era un obstacol. Muncea cu plăcere, la cot cu soţia sa, avea mereu tot ce-i trebuia, însã muncea pentru a-l mulţumi pe Dumnezeu parcã, crezând mereu cã îl priveşte şi este satisfăcut cã se preocupã pentru bunăstarea familiei sale. Trudea din greu din zori pânã-n noapte, totdeauna înaintea tuturor, dar nu asta îl preocupa, ci cã putea ajunge mai repede acasă, sã vadă ce mai poate rezolva. La prânz, după ce mânca la umbra cãruţei sale, împreuna cu nevastã-sa, văzând-o aşa de obositã, îi zicea sã se ducã acasă şi sã-l aştepte pânã pe înserate, când o sã vinã si el.

Işi iubea femeia şi pentru ea muncea, neavând copii la casã. In sat, însã, se credea într-o mare familie, cunoştea pe toatã lumea si voia mereu sã fie aproape de rudele sale, de aceea îi ajutase pe bătrânii socri si pe cumnatul sãu sã-şi construiască casã lângă a lor.

Dorian era un om care ţinea enorm la căldura căminului sãu si avea orbeşte încredere în cei pe care-i iubea. Cu nimeni nu vroia sã se certe si era fericit în acest spaţiu.

Avea ochii blânzi, albaştri ca apa unei lagune atunci când este atinsã puternic de razele soarelui. Pãrul îl purta în plete nu prea lungi, păstrându-i parcã încã acel aer tineresc, al copilului care se aruncã în gârlã, iar pãrul zburdã prin aer, ca nişte aripi care par a se prãbuşi.

Era totuşi tânãr, încã mai avea multe de învãţat de la viaţã. Acesta era punctul sãu slab, încã nu ştia acest mic amănunt. Fiecare clipã petrecutã alături de Carmen era fericire în sufletul sãu şi se simţea un om împlinit.

Carmen avea o fire ceva mai enigmaticã. Deşi se căsătorise din dragoste, ea nu îşi exprima sentimentele în faţa lui Dorian, acesta fiind mereu cel care o săruta şi îi spunea cât o iubeşte. Era foarte frumoasã si avea la prima vedere o înfãţişare inocentã si angelicã chiar, care îl înmuia mereu pe Dorian. Nu vorbea mult si obişnuia sã fie lăsatã convinsã de părerile celorlalţi. Stătea mereu si asculta, niciodată nu intervenea, de aceea toţi o ştiau ca o femeie la locul ei, cuminte. Din când în când unii mai profitau şi o convingeau sã facă lucruri în purul lor interes.

Dorian, însã, o oprea mereu si îi spunea sã îl consulte pe el mai întâi.

- Lumea asta aşteaptã mereu slăbiciunea unuia pentru a-l înghionti mai apoi spre a face lucruri mai presus de morala sa, spunea el lui Carmen de fiecare datã.

Cu toate astea nu putea sã stea supărat, fiindcă avea încredere în Dumnezeu si îşi spunea mereu cã El este în spatele tuturor lucrurilor şi toate trebuie sã aibă un scop si de aceea e bine sã lase ca toţi sã fie judecaţi după cum toate au făcut.

Pe când soarele începea sã coboare, iar vântul începea sã adie uşor, ca o răsplatã pentru supravieţuirea după aceastã zi extrem de călduroasã şi grea pentru ţãranii care erau nevoiţi sã stea cât e ziua de lungã sub soarele dogoritor, fãrã nici o umbrã sã-i protejeze când căldura e insuportabilã, Dorian se vedea venind, având soarele în spate, şi el, o umbrã dornicã sã se ostenească pentru câteva minute. Stătea tolănit pe iarba din cãruţã, având pălăria pe ceafã, aşteptând parcã sã-l ducã calul sãu acasă.

Calul sãu era unul de iapã nobilã, cu care tatăl sãu se mândrea foarte mult şi de aceea Dorian ţinea foarte mult la acesta, aducându-i mereu aminte de el. Ambii săi pãrinţi muriseră, în moduri cel puţin ciudate, iar Dorian nu înţelesese niciodată ce s-a întâmplat. Avea cel mult şase ani şi avea nevoie mai mult ca niciodată de ei atunci, fiindcă era un biet fiu de ţãran, aşteptându-l o viaţã foarte grea înainte.

La un moment dat în căsnicia părinţilor săi s-a întâmplat ceva ciudat, iar mama sa începuse a se comporta foarte nervos, nu-l mai înţelegea deloc pe soţul ei şi certurile erau regulate. Acesta din urmã, care suferea cu inima, nu a putut rezista la tot acest blestem ce se abătea deasupra capului sãu şi viaţa i se scurgea printre degete. Totul a explodat când femeia a plecat într-o noapte fãrã sã se mai fi auzit de ea.

Omul a mai rezistat doar ziua aceea. Dorian a stat alături de el, plângea întruna, era mic, dar foarte sufletist, iar problemele ce se iveau în viaţã încă nu avea cum sã le înţeleagã.

Era o noapte furtunoasã, afarã ploua întruna si zguduia crengile copacilor de acoperişul casei, iar geamurile tremurau din toate încheieturile. Camera era luminatã doar de o candelã cu gaz, iar umbra lui Dorian se vedea pe perete. Aşa se şi simţea, ca o umbrã, tatăl sãu era pe patul de moarte şi el putea doar sã-l privească. Si mereu îi zicea:

- Tatã, te rog, nu mă lăsa acum, când câmpurile trebuiesc muncite, iar animalele trebuiesc hrănite. Nu mă lăsa, când acum am nevoie cel mai mult de tine.

- Fiule, tu le vei face pe toate astea acum. Asta e averea ta. Eşti un băiat mare si trebuie sã fii puternic. Mãtuşa ta va avea grija de tine.

- Mama este vinovatã pentru ce ţi se întâmplã?

- Ea este cea care te-a născut şi nu trebuie sã o urãşti niciodată. Dumnezeu i-a înnegrit minţile şi nu mai gândea cum trebuie, de aceea a trebuit sã plece.

- Dar cum rãmâne cu tine, cu mine?…

- Eu n-am ştiut sã renunţ atunci când a trebuit si viaţa s-a năpustit asupra mea şi m-a doborât. Insã vreau ca tu sã-mi promiţi cã nu vei trãi printre oameni ticãloşi şi cã nu te vei lasă înfrânt de răul ce existã în jurul tău. Vreau sã ţii minte vorbele mele, acum poate eşti prea mic sã mă întelegi, însã ştiu cã tu vei face ceea ce trebuie.

- Iţi promit cã voi fi un om bun si cã nu voi lasă sã mă strice nimeni, tot ceea ce tu îţi doreşti sã fiu.

- Feme….femeia pe care o vei lua sã nu te împingă spre moarte…

- Tata!…

Ii închise ochii cu mânuţele sale şi-l lăsase sã se odihnească în pace pentru cã prea mult pătimise. Cerul tuna si fulgera, iar ploaia se înteţise. Ieşise afarã şi striga plângând, apa i se scurgea pe faţã, el striga continuu în viforul nopţii. Vecinii veniseră sã-l ajute, însã nimeni nu-l mai putea ajuta în acea noapte pentru a trece peste acel coşmar…

Era bucuros cã-şi terminase treaba pe câmp şi aştepta sã se întoarcă la casa sa, acolo unde-i era sufletul împãcat. Carmen îi ieşise în întâmpinare, la poarta casei. Se vedea treaba cã avea totul pregătit pentru Dorian şi cã era şi ea bucuroasã sã-l vadă.

- Trebuie sã-i mulţumim lui Dumnezeu cã ne mai dã răcoarea asta, cã altfel ne prăpădeam. Zile călduroase ca astea n-am mai vãzut de mult…

- Trebuia sã vii si tu acasă , cu mine, cã aveam noi timp sã terminãm de lucrat pãmântul. Nu vezi cã nu e chip sã stai sub soare pe zăduful ãsta?

Dorian era oarecum bucuros de preocuparea ei, dar nu putea sã lase treaba neterminatã. Cine ştie dacã s-or mai termina căldurile?, îşi spunea el, şi va rãmâne cu pãmântul nelucrat.

Se mai zăreau încã şi vecinii lui, venind greu, la pas, parcã si caii erau obosiţi de căldurã. Carmen duse calul în curte, iar Dorian rãmase la poartã, parcã fixat, uitându-se cum vin ceilalţi.

- Vãd cã iar ne-ai luat-o înainte cu treaba, spuse vecinul sãu de vis-a-vis.

- M-a ajutat şi Carmen… Si nu aveam chiar aşa de mult.

- Vãd cã te-ai organizat bine. Dimineaţa te ajutã la câmp, apoi o trimiţi acasă şi-ţi mai pregãteşte şi d-ale gurii când vii seara . Ar trebui sã fac si eu asta, dar nu cred cã dovedesc de unul singur pe câmpurile alea şi mai ales pe un soare ca astã.

- Tocmai de aia, sã nu o chinui degeaba. Ştii cã e cam firavã şi-n plus mă descurc singur.

- E bine aşa…, spuse vecinul, cu o oarecare dozã de amărăciune cã discuţia nu curgea cum ar fi vrut el. Sã mergem sã ne odihnim şi noi. Noroc, vecine!

- Noroc!…

Dorian era foarte sigur pe el când vorbea, nu se lăsa impresionat de presiunile celorlalţi, dar mereu îşi dădea seama când cineva încerca sã-l atace subtil. Cum se întâmlase şi acum. Un om normal ar fi reacţionat la încercările de insinuare ale vecinului, însã Dorian făcea numai ce credea cã-i bine, iar vorbele altora nu-l prea interesau.

Intrã în curte şi îşi văzu de treburile sale. Nu intra niciodată în casã pânã când nu vedea cã animalele sunt hrănite şi bătătura sa e aranjatã.

A fost într-adevăr o zi grea şi pentru Dorian şi acum nu dorea decât liniştea casei sale sã o simtă, ca o binecuvântare. La masã, Dorian îşi aduse aminte de scurta conversaţie pe care o avuse cu vecinul de peste drum şi se uita cam pierdut în ochii lui Carmen, parcã aşteptând sã-i spună ceva.

- Vecinul nostru, Grigore Lupeanu, cel de peste drum, pare schimbat. Îmi părea supărat dintr-o anume cauzã. Ştii ceva despre el?

- Nu… ce sã aibă?, o fi necăjit de muncile grele de la câmp.

Pânã acum Dorian trăise în relaţii bune cu consătenii, dar de aceasta datã simţise ceva, ca un mic junghi. Era ceva special cu acest sat. De-a lungul anilor, multe lucruri bizare se întâmplaserã în el, după cum spun legendele. De generaţii, era o maladie parcã, se transmitea la fiecare şi începeau a se ura unii pe alţii.

„Nu, nu poate fi adevărat…”,îşi spuse el lungit pe un pat făcut din paie, în faţa casei, lângă un nuc bătrân. Era o noapte foarte seninã de mijloc de varã, luna era în primul pătrar, iar stelele erau multe în ochii lui Dorian, care le privea atent.

…erau mulţi oameni, destine împrãştiate şi vieţi risipite. Erau o familie, care plutea, şi de fiecare datã când o stea se stingea, celelalte îşi pierdeau din luminozitate şi cerul era tot mai întunecat. Ochii lui începeau a se închide uşor… Era sângele unui om, peste tot şi toţi fugeau, cineva îl înjunghiase şi se târa prin noroiul de pe una din uliţe. Era un zgomot infernal, se auzea în tot satul, toţi urlau parcã înnebuniţi, trânteau lucrurile prin casã. Ieşeau pe străzi şi îngenuncheau, ţinându-se cu mâinile de pãr, parcã vrând sã şi-l smulgă. Parcã ceva diavolesc intrase în ei şi îi transformase în nişte monştri.

Fruntea lui Dorian începea sã transpire; fel de fel de voci îi apăreau în minte şi strângea ochii, vrând sã scape de ele. Era blestemul trecutului şi era prima oarã când îl visase. Începuse a scoate cuvinte nearticulate în timp ce ţinea ochii închişi, parcã vorbea cu cineva.

„- … sã nu te laşi înfrânt de răul ce exista în jurul tău.” Deschise deodată ochii si văzu stelele si începuse a se teme. Vorbele tatălui sãu îl încurajase sã scape de acele imagini, dar nu puteau sã-i ascundă temerea.

Era prima datã când înţelegea vorbele tatălui sãu. Si se gândea acum dacã mama sa n-a fost victimã al acestui blestem şi de aceea s-a transformat aşa de mult încât i-a provocat moartea soţului ei. Era mic când aceste lucruri se întâmplaserã, însã el nu se afla în satul sãu natal, ci la bunica lui, care locuia într-un alt sat, la poalele munţilor. Si totuşi cum de visase asemenea lucruri ?

„- Totul e în imaginaţia mea. In sat toţi ne iubim, e ridicol un lucru ca ãsta”, îşi spuse el, după ce se ridicã din patul de paie. Pãşi uşor în casã, pentru a fi alături de soţia sa, ca şi cum s-ar fi temut sã nu o găsească acolo. Se bãgã lângă ea în pat şi vrând sã scape de gândul negru, o întreabă:

- Carmen, tu ai încredere în lumea asta în care trãiesti? Nu ţi-e teamã cã într-o zi s-ar întâmpla ceva rău şi va trebui sã renunţi la tot pentru a supravieţui, pentru a continua un ritual care trebuie îndeplinit?

- E foarte schimbătoare lumea asta şi nu poţi sã te bizui mereu pe ea. Noi suntem trimişi pe lumea asta pentru a gusta din toate, iar unele lucruri pot fi otrăvitoare. Nu depinde de noi, dar putem face ceva pentru a schimba lucrul ãsta. Trebuie sã găsim unde se aflã veninul şi sã-l scoatem, sã-l înlăturam, pentru a nu muri, sau pentru a muri.

Dorian era foarte impresionat de vorbele soţiei sale, simţea cã e ceva de adevăr în ele şi nu putea sã nu o întrebe dacã are încredere în el şi dacã-l iubeşte.

- Prezenţa ta e un extaz, o nelinişte, o bucurie, o continuã teamã. Nimeni nu ştie cît trãieşte şi ce va face şi de aceea eu am nevoie sã am încredere în tine, sã te iubesc, am nevoie ca tu sã fii o continuã surprizã pentru mine, pentru cã în definitiv asta ne oferă viata mereu şi toţi trebuie sã trăim o viatã.

„…un extaz, o nelinişte, o…,de ce? Un extaz, o nelinişte bântuia sufletul omului presărat de o mulţime de gânduri. „Am nevoie…”, îşi amintea Dorian. Era pierdut printre fraze, printre vorbele lui Carmen şi nu putea sã ştie ce sã creadă. Deodată începu sã zâmbească şi se tot gândea. Cum adică avea nevoie sã îl iubească, o silea cineva, sau Dorian era ca un strop de viaţã de care ai nevoie sã trãieşti? Dorian zâmbea… Era fericit dintr-un motiv anume şi ochii începeau sã se închidă.

Toate gândurile şi visele pe care le avuse Dorian nu-i mai apăruseră pentru mai multã vreme, iar toata atenţia sa o dădea soţiei sale şi treburilor pãmântului

Era perioada când acestea erau cele mai grele şi te sufocau, fiindcã se aglomerau toate odată. Ţãranii aveau de muncit hectare întregi de pãmânt, la porumb, la sfeclã, la floare sau pe la vii. Trebuiau sã se ducã şi după iarbã la animale, în fine, muncile erau multe şi grele şi lui Dorian timpul nu-i mai permitea nici sã viseze noaptea. Tot timpul plecat, tot timpul îngrijorat, Carmen era ,,firavã”, după cum spunea el, dar nu-l lăsa, îl ajuta cât de mult putea.

Pe câmp erau mereu toţi vecinii dar şi alţi săteni mai în depărtare. Era o a doua casã pentru toţi şi se şi simţeau ca o familie, cel puţin Dorian se simţea.

- Acestea sunt, draga mea Carmen, suferinţele pe care trebuie sã le îndure un biet ţãran. Munceşte pânã la epuizare, în fiecare blestematã zi, pentru puţinul care sã-i ofere liniştea pentru ziua de mâine. Dar e fericit cã nu este singur şi contează pe ajutorul tuturor prietenilor săi. Nu mulţi orãşeni cred cã s-ar putea lãuda cu asta; ei ajung la un moment dat sã fie un nimic pentru oraş şi sã nu conteze pentru nimic.

- Dar cel puţin nu-şi spetesc spatele, trudind la sapele astea zi şi noapte, ca nişte robi tocmiţi. Nu e frumos nici aşa, intrase în vorbã un vecin de parcelã.

- Are şi Dorian dreptate, vecine. Eu de-aş muri la casa mea, aş fi omul cel mai fericit. N-aş putea sã mă despart de locurile astea şi de pământurile astea. Sã fie cineva sã-mi aprindă o lumânare la cãpãtâi şi pot sã mor liniştit.

- Stau şi privesc pământurile astea şi simt cã fac parte din mine, reveni după ce-i ascultase pe cei doi vecini. Si simt cã nimic nu mă poate desparţi de ele, de voi, de natura asta. Si cred cã asta-i cel mai important lucru, sã crezi cã este ceea ce ţi se potriveşte…

Nimic nu-l făcea mai fericit pe Dorian decât sã vorbească despre locurile unde se născuse, de râul ce trecea pe la marginea satului, despre iubire, între oameni… Lucrurile rele îl întristau, pentru cã învaţãturile tatălui sãu erau mereu prezente în inima si sufletul sãu.

In toatã aceasta aglomeraţie, Dorian nu uita niciodată de Dumnezeu şi se ducea mereu duminica la bisericã, ca sã audă învaţãturile Domnului prin glasul preotului satului, un om se spunea, cu mare har de la Dumnezeu, care avuse numeroase premoniţii, multe dintre ele şi îndeplinindu-se. De exemplu, înainte de vremea când se întâmplase acele nenorociri, avuse numeroase vise şi vedenii cu oameni morţi pe care îi simţea foarte aproape, ca şi cum ar fi fost parte din el. Atunci merse la un alt preot bătrân dintr-un alt judeţ apropiat, care îi fusese mentor pânã sã ajungă preot şi îi explicã toate visele si premoniţiile sale. Bătrânul şi foarte înţeleptul preot înţelese despre ce e vorba şi îi spuse cã visele sale se vor adeveri foarte curând şi cã nu mai are nimic ce sã facă pentru a opri ceva. Îl sfătui totodată sã rãmânã la casa sa, sã nu se întoarcă înapoi, pentru cã blestemul se va întoarce şi împotriva sa. Se duse vestea după câteva zile despre cumplitele lucruri care se întâmplaseră în satul sãu, cã mai întâi omorâse pe un om şi apoi toţi o luaseră razna şi se omorau între ei.

Intre timp bătrânul murise şi lăsase multe învăţături tânãrului preot despre care credea cã doar el va putea împiedica ceva. Lumea încercase sã afle lucruri ascunse de la el, dar preotul era un fel de enciclopedie închisã şi le spunea: „totul la timpul lor…”

Dorian se afla în incinta bisericii comunale şi era dornic sã asculte nişte vorbe pentru suflet, pentru cã doar acolo mai puteau repara ceva şi doar din suflet îl puteau auzi pe Dumnezeu. Se aflau toţi cunoscuţii lui Dorian, ca de obicei, dar parcã era ceva diferit, în atitudinea lor, era un fel de frământare generalã, iar Dorian era singurul care rãmase la fel, nu se schimbase deloc. Până şi Carmen era puţin agitatã.

„- Ce se întâmplã aici?”, se întreba Dorian, foarte surprins pentru cã pânã acum, la bisericã, lumea era liniştitã şi uita de toate problemele pe care le aveau. ”Toatã aceastã muncã sã îi fi năucit în aşa hal, încât nici la bisericã sã nu-şi găsească liniştea?”, continuau frãmântãrile lui Dorian.

- … în numele Tatălui şi al Fiului si al Duhului Sfânt. Amin. Preotul deja spusese rugăciunea de început, iar Dorian nici nu bãgã de seamã. Nici altcineva.

Dorian ascultase mai apoi cu atenţie vorbele popei, însã vorbele sale erau ca nişte adieri de vânt, pe care le auzi ca un mic ecou şi tot se pierd, te depărtezi şi dispar…

-Iisus, Domnul Dumnezeul nostru a făcut…

„Trebuie sã aflu adevărul…,trebuie sã-l găsesc undeva.”

- …multe minuni pe lumea asta şi El singurul a fost care a trebuit sã fie omorât doar pentru cã era un om bun, cel mai bun…Dar iată cã El a înviat şi Si-a continuat destinul pentru cã omul bun mereu va supravieţui. Pericolul ne pândeşte mereu pe toţi, nu putem sã scăpãm de asta şi mai devreme sau mai târziu fiecare va deveni prizonierul şi victima propriei sale temeri. Îl va măcina, ca o umbrã şi îl va distruge. Dar trebuie sã existe un Iisus, un salvator, însã el trebuie sã se descopere şi…

Niciodată preotul nu mai vorbise aşa, ca un prezicător al vreunui sfârşit. Gândurile lui Dorian erau departe de acel loc şi se simţea într-un loc, singur… n-o mai simţea nici pe Carmen, deşi era foarte aproape de el, era tulburat şi nu ştia de ce.

In bisericã intrase Teodosie, amãrâtul clopotar, angajat din mila preotului, pentru a primi şi el o fãrâmã de pâine sã-l scape de foamete. Intrase aproape neobservat, iar uşa scârţâia enervant de apãsãtor în timp ce o împingea. O cumplitã durere de cap se năpusti asupra lui Dorian şi tot acel zgomot îi trezea scene de coşmar, la fel ca în acea noapte cu milioane de stele pe cer. Nu le mai avuse…erau mai cumplite şi tot mai mult sânge îi apărea în faţã. Acelaşi om aproape mort întins pe pãmântul cu pietre si mult zgomot, pretutindeni… era înnourat şi frig…multã ceaţã si mult fum. O văzuse pe mamã-sa, era cu spatele, avea un topor în mânã şi dădea pe unde apuca, ca o nebunã…ceaţa se lăsa tot mai mult şi ea se pierdea. Teodosie trântise uşa pentru a nu intra soarele înăuntru si Dorian îşi reveni, foarte speriat. Se uita în împrejur si atmosfera grea care o provocase în special preotul îi atârna acum foarte greu pe umeri. Era uimit. Toţi parcã respirau în acelaşi timp şi în contratimp cu el. Nici Carmen nu avea nici o reacţie… o stanã, o povarã grea pentru Dorian. De sus privitã mulţimea, doar unul parcã era întruchipat, o singurã respiraţie normalã, un singur om.

- Acum veniţi de împãrtãşiţi-vã şi primiţi din trupul şi sângele Domnului şi spãlaţi-vã din păcate…

Era obiceiul pãrintelui ca, la fiecare sfârşit de sãptãmânã, dupã ce termina slujba, sã laude pe vreunul din sãteni pentru un lucru bun care l-a fãcut pe parcursul sãptãmânii, sau doar pentru faptul cã a muncit cel mai mult si cel mai bine. Era şi un mod de a-i aţâţa pe enoriaşi sã facã cât mai multe sacrificii şi de a munci mai mult decât o fãceau, pentru a fi recunoscuţi în faţa întregului sat. Fireşte, şi lui Dorian i se recunoscuserã de multe ori calitãţile, dar nu-l impresiona prea tare de vreme ce tot ce fãcea nu era important pentru el sã fie important pentru ceilalti, la fel cum ce fãceau ei nu-l impresionau sau interesa (prea tare). De data asta, preotul nu menţionã nimic despre nimeni. La momentul cu pricina se fãcu o linişte monumentalã şi toţi aşteptau lacomi, vorbe…laude…doar asta au aşteptat întreaga slujbã.

Preotul nu spuse nimic despre nimeni, nu avea ce sã spunã despre careva ceva. Cãuta ochii fiecãrui enoriaş, sã le vadã reacţiile, sã le vadã prin ochii lor, sângele cum le curge prin vene, palpitaţiile inimilor lor sã le simtã…Il zãreşte pe Dorian. Si dupã un scurt moment de gândire, spune:

- V-aţi depãrtat de Dumnezeu şi urmaţi calea greşitã a celui Necurat. Si mulţi dintre voi veţi avea de suferit din pricina asta. Aţi intrat în aceastã bisericã, dar aici nu e locul vostru, şi nu va mai putea fi, când în sufletele voastre vãd numai întuneric şi rãutate. Totuşi, vreau sã-l felicit pe Dorian pentru munca şi devotamentul sãu, doar pe el…

„Dar de ce tocmai pe mine?”, se întreba Dorian. Oare numai el trudise în tot acest timp, oare numai el era de admirat în satul ãsta? Era clar cã preotul ştia ceva. Dar numai el putea spune ce era. Toatã lumea îşi îndrepta privirea spre partea unde se afla Dorian şi a lui soţie şi acesta se simţea ciudat oarecum în mijlocul acestor priviri, ca şi cum te-ar privi ochii pisicilor în noapte, din ce în ce mai multe, mai înfricoşãtoare, chiar dacã sunt doar nişte pisici, inofensive la prima privire, ele te pot ataca când mai puţin te aştepţi. Aşa se întâmplã şi cu oamenii, sar la tine şi te zgârâie când niciodatã nu-ţi închipui, exact acolo unde te doare cel mai tare şi unde ştiu cã te vor rãni cel mai profund, cel mai adânc. Si te cuprinde teama, când ştii cã ceva rãu e pe cale sã ţi se întâmple şi nu ştii cum sã te aperi, de cine sã te aperi şi dacã trebuie sã fugi. Încotro…în cine sã ai încredere, pe unde sã o iei, ce sã faci?…Dorian era nãpãdit de întrebãri şi de incertitudini şi simţea cã numai de la misteriosul preot le putea afla. Trebuia deci sã i se adreseze.

Acest lucru avea sã fie imposibil pentru cã aceea avea sã fie ultima slujbã pe care o oficia la parohia din sat. Fãrã sã ştie cineva plecase departe de locul ãsta, parcã ascunzându-se de cineva sau ceva. Parcã fiindu-i fricã de un anumit lucru. Lucru înţeles şi de sãteni, plecase fãrã sã spunã o vorbã şi era clar pentru ei cã se temea foarte tare de ceva, altfel un om curajos care nu îşi dezamãgea enoriaşii şi puteai sã ai încredere în el.

- Se pare cã şi Dumnezeu ne pãrãseşte şi ne lasã, iatã, de izbelişte, îi spuse lui Carmen, tãcutã peste mãsurã în ultima perioadã, lucru care îl descuraja foarte mult pe acesta şi practic nu ştia ce sã mai creadã.

De fapt, totul suna a tãcere în sufletul lui Dorian, devenise un coşmar de care nu se mai putea elibera şi pe care îl continua zi de zi, în fiecare ceas. Îl hãituia aşa cum o hienã hãituieşte o cãprioarã şi aceasta înfricoşatã fuge cât poate de repede, dar inamicul aleargã mai repede, nu poate scãpa… încearcã din rãsputeri, dar nu-i dã pace şi o va prinde, doborî şi distruge.

„ Doamne, de ce mã transformi într-o pradã, când mie nu-mi place vânãtorea? De ce trimiţi ceva mai puternic ca mine sã mã doboare fãrã ca eu sã ştiu mãcar ce este şi din ce parte mă va ataca?” Gânduri ca acestea îl chinuiau pe Dorian, care continua sã spere mereu cã nimic nu se întâmplã, cã e doar o perioadã mai grea prin care trece şi cã totul se va rezolva.

Totuşi, nimic nu mai era la fel pentru Dorian, simţea o schimbare, a sufletelor, a minţilor, a tot ceea ce el credea mereu a fi frumos şi special. Trebuia sã continue…Toatã viaţa lui a trãit crezând în succesul acţiunilor sale, mereu pe drumul spre împlinire. Nu s-a gândit, însã, niciodatã cã aceastã viaţã îl va face sã creadã cã drumul sãu va fi unul împovãrat de luminã şi împlinire, de-a lungul cãruia nu vor exista obstacole peste care sã nu poatã trece, sã nu le poatã învinge. Viaţã fãrã delãsãri, fãrã a renunţa la a lupta, pentru a izbuti.

Aceastã viaţã l-a fãcut a uita a se preocupa de sufletul sãu, de realizarea cea mai importantã, cea lãuntricã şi poate atunci ar fi fost capabil sã se înţeleagã, sã înţeleagã ce se petrece în sufletul sãu. Sã se apropie de eul sau şi a lãsa la o parte lumea, pentru cã înainte de toate era el…

Avea nevoie sã se cunoascã mai bine şi apoi a-i cunoaşte mai bine pe ceilalţi pentru a afla cum este de fapt orânduitã lumea asta.

Era sâmbãtã pe înserate, iar Dorian, vãzând-o pe Carmen plecatã de acasã la o mãtuşã de-a sa, se îmbrãcã într-una din cãmãşile sale albastre cu mâneci scurte, pregătindu-se pentru a ieşi pânã în sat, la bar, ca sã bea un pahar cu vreun prieten.

Nu era în obişnuinţa sa sã facã lucrul ãsta, nu era un bãutor, dar niciodatã nu se dãdea înapoi de la un pahar de vin, mai ales când îl împãrţea cu amicii. De data asta ,însã, vroia sã-şi înece un amar, şi-şi pãrãsi tihna ogrãzii sale.

Soarele era dupã dealurile din depãrtare încă roşiatic, încă…o umbrã a lui Dorian se lãsa greu în urma sa, parcã vroind sã nu-l mai urmeze, parcã obositã, dar şi temãtoare.

Mersul sãu era lent şi obositor pentru cine-l vedea. Parcã nu trecea şi nu dispãrea dupã vreun colţ; mergea uşor şi calm, piciorul îl punea ferm în pãmânt, nu era genul de om care sã-şi târascã picioarele prin praf, enervant pentru unii şi el o ştia prea bine.

Totuşi mergea ca şi cum nu i-ar fi pãsat încotro va ajunge, oriunde ar fi fost la fel. Soarele nu vroia sã coboare…

Deschise uşa cu hotărâre, iar ultimile raze de soare pãtrundeau într-una din pãrţile barului, fãcând sã se vadă fumul de ţigarã amestecat cu un praf subţire ce se ridica parcã de peste tot. Nu era atmosfera şezutã pe care te aştepţi sã o gãseşti într-un bar, oameni la mese, la tejghea. Era o agitaţie şi o forfotã pretutindeni. Dorian era schimbat la faţã şi se uita printre fumul şi aburul de cafele. Cu totul alte sentimente decât cele cu care intra înainte, ca o razã de soare, nu cu o razã de soare.

Incã ţinea clanţa cu mâna, iar în gândurile sale îşi zicea: „ De ce mi se pare oare atât de schimbat? Parcã m-aş fi sculat deodatã într-o altã lume şi parcã nu e lumea a mea”.

Era totuşi lumea lui, dar încã nu vroia sã recunoascã. Sau poate nu avea ce sã recunoascã. De ce oare? Erau aceiaşi oameni, aceleaşi feţe, aceleaşi atitudini şi personalitãţi. Dorian însã nu putea sã nu simtã încă de mult cã undeva se rupse ceva şi el a rãmas în urmã cu asta sau poate era prea înainte.

Strângea clanţa tare în mânã şi vroi sã se întoarcã, sã iasã.

- Vecine, vecine… stai aşa, unde pleci? Era vocea aceluiaşi Grigore Lupeanu, vecinul de vis-a-vis.

Dorian se opri şi chiar atunci îi veni în minte acea vorbã din popor: ”este îngrozitor sã trãieşti printre oameni, dar ce rost are sã trãieşti fãrã ei?” Si se întoarse spre masa unde se afla, cu încă câţiva prieteni din sat.

- Te-ai rãtãcit cumva, vecine? Parcã cãutai alt loc când ai intrat.

- Nu…dar parcã îmi pierise deodatã cheful sã intru. Am venit doar sã beau un pahar…şi apoi mã întorc. Nu stau mult.

- Atunci sã bei un pahar cu noi, Doriane, cã e mult nu te-am mai vãzut prin sat şi-apoi mai e pânã s-o însera, îi spuse unul dintre ei, pe nume Sandu, fiu al unor basarabeni, care au murit împuşcaţi de vameşii români cu mulţi nai în urmã. Sandu a ajuns totuşi în România cu ajutorul unui prieten al lor român care l-a adus în acest sat când era prunc şi l-a crescut pânã aproape de şaptesprezece ani, când a murit pe front. De atunci Sandu a primit o pensie de urmaş, din care s-a hrãnit pânã când şi-a gãsit el meserie.

- E adevãrat, nu prea am mai avut timp sã ies, cu toate muncile astea şi-n plus am şi multe îngrijorãri pe cap de suportat de ceva timp şi nu prea mi-a mai ars de ieşit.

- Am observat cã, de când a plecat preotul, ai devenit retras, nu te-am mai vãzut prin sat, pe la bisericã, doar pe câmpurile alea, naiba sã le ia. Eu unul am lãsat-o mai moale, cã n-are rost sã-mi rup oasele când deja am ce-mi trebuie în casã.

- Inainte sã vin, am vãzut-o pe Carmen plecând în celãlalt capãt al satului. N-ar trebui sã o laşi singurã, pentru cã e tot ce ai pe lumea asta, ştii bine. N-aş vrea sã mã amestec, dar am vãzut cã de la o vreme e cam rece relaţia voastrã.

- Nu cred, Sandule, ţi se pare. Cum ţi-am spus, sunt nişte momente mai grele în viaţa mea…

- Viaţa…trebuie sã ai grijã de ea, cã îţi zboarã din mâini într-o clipã. Si ce mai conteazã atunci toate bogãţiile şi toate strãdaniile? Cui îi mai pasã de sudoarea ta?, zise Grigore.

- Poate lui Dumnezeu îi pasã, pentru cã lângã El o sã fie adevãrata viaţã şi atunci ne vom da seama cã tot bunul ce-am fãcut în lumea asta, ne va aduce o lume mai bunã.

- Dar ce simţi tu acum, Dorian, când ai venit sã-ţi îneci singurãtatea? Ce importanţã are Dumnezeu când te vezi pe ultimul drum singur? Mai luã şi ultima înghiţiturã de bãuturã din pahar, dupã care îl trânti dur pe masã… Fãrã nimeni sã-ţi asculte durerea, sã-ţi asculte ultimile dorinţe, ultimile regrete, ultimile cuvinte, când ochii ţi se închid. Când simţi pãmântul tot mai aproape şi te temi când nu e nimeni sã te ţinã de mânã.

- Mai bine sã pieri printre ei, oameni şi suflete…şi locul tãu. Pentru cã acolo ne va cãuta Dumnezeu, pe toţi.

Se fãcuse un semiîntuneric în colţul în care se aflau, înceţoşat de fumul gros, pe care Dorian îl suporta. Dar nu mai suporta chinurile focului ce-l ardea pe dinãuntru.

Bãuse un pahar- douã de palincã, dar încerca totuşi sã rãmânã clar. Avea mereu aceastã mândrie, sã nu parã decãzut, chiar dacã era.

- Carmen face parte din duetul tãu şi fãrã ea vei simţi singurãtatea, iar capul îţi va fi tulburat, ca acum.

- Ea, spuse Dorian…ea este tot ce am eu. Işi puse mâinile la ochi şi-şi stopa lacrimi din colţul ochilor. Dintotdeauna, aici şi tot a fost lumea şi viaţa mea. Dar Dumnezeu ne va cãuta, oriunde am fi. Ne va cãuta…

- Odatã, tatãl meu, spuse Sandu, mi-a zis cã întotdeauna, orice s-ar întâmpla, puşcaşii marini stau la postul lor şi aşteaptã…

Dorian însã, nu ştia ce sã aştepte, ce sã creadã, încerca sã-şi menţinã limpezi gândurile, sã nu creadã în altceva. In tot acest obscur, Dorian era ca o luminã, parcã singur la masã. Stãtea în gânduri care dureau secole, o secundã, o clipire de ochi.

- Am bãut cam multe pahare; mã îndrept spre casã, cã mã doare teribil capul.

Se sculã de pe scaun şi cãutã lumina dinspre uşã. Era vãdit ameţit, dar nu era numai fizic. Era cu gândul în o mie de pãrţi şi nu ştia la care sã se opreascã.

- Ai grijã de drumul tãu….Mai treci pe aici sã mai vorbim. Nici noi nu mai stãm mult, plecãm şi noi dupã tine.

- Da…noroc!

Ieşi. In memoria sa încă era soarele apunând de acum câteva ore. Se aştepta sã gãseascã acelaşi lucru; totuşi porni alene spre casã, la raiul sãu. Pe drum, fel de fel de imagini îi treceau prin cap. Fel de fel de chipuri, de cuvinte. Il durea capul, ca pe un beţiv a doua zi când se trezeşte, îl afectase conversaţia cu cei doi şi încerca sã-şi aminteascã fragmente din ea.

Nu mai era nimeni prin sat, nici mãcar un lãtrat de câine, nici mãcar zgomotul vântului. Era linişte sufocantã. Vroia sã audã ceva, sã-l deranjeze vreun lucru. Nu mai suporta vocile din capul sãu şi îşi dorea sã strige cât putea de tare, sã ţipe, sã le elibereze.

Il chinuia mult drumul, nu mai putea suporta mersul. „Niciodatã parcã n-a fost atât de lung”, îşi zicea el. Ajunse acasã şi aştepta sã o vadã pe Carmen. Mai mult ca niciodatã. Apãsase pe clanţã, deschise uşa…Carmen nu era.

- Carmen…Carmen…unde eşti?…Slãbit de orice putere, cãzuse în genunchi şi începu sã plângã, având mâna întinsã spre patul gol. Se apropie târându-se spre pat, îl cãutã cu mâna; deodatã ea se opri şi Dorian îşi trânti capul pe cearşaful mirosind a parfumul ei. Lacrimile sale cãpãtau acest parfum. Atinse suav fiecare lacrimã, o vedea în toate, strãlucind ca un înger. Dragostea sa se afunda adânc în ele, inima sa cãuta printre lacrimi mari, izvorâte din ea. „Carmen, vino lângã mine, nu mã lãsa în întunericul ãsta…”

- Carmen!!!

Tipãtul sãu le era cunoscut copacilor, care îşi tremurau crengile într-o vãpaie de vânt. Parcã vrând sã-l îmbrãţişeze pe Dorian, sã îndure ei durerea-i. Luna era sus pe cer, mare, însã cerul era înceţoşat, stelele se vedeau greu, nu erau strãlucitoare ca în alte nopţi…

Pleoapele i se închideau greu şi nu mai rezistã. Adormi.

Trecuse ore de adânc somn, de profund şi adânc somn pentru Dorian. Cerul se deschise deodatã şi un fulger mare acoperi satul, dupã care tunete dominau valea, care aştepta o ploaie. Grinzile se zguduiau şi prin burlanele casei sale începu a şiroi apa. Dorian nu le mai putea vedea sau auzi, dar le simţea puternic în somnul sãu. Precum apa ce se scurgea pe pereţii casei, aşa se scurgea apa şi pe chipul lui Dorian. Se sufoca parcã, înecându-se, îl tot nãpãdea şi faţa i se înroşise. Coşmaruri teribile trebuia sã-l chinuie, iar…mai greu, tot mereu.

…chipul persoanei întinse, pe pãmânt, i se pãru unul tineresc, nu atât de matur precum i se arãta altã datã. Zgomotul mulţimii, al vãii…al furtunii din aceastã noapte, îi rodea capul, trebuia sã suporte, sã îndure. Chiar şi oamenii buni…

…ploaia mãruntã îi stropea chipul tânãrului, care se târa prin noroi, având mâna întinsã…spre cer. Dorian putea vede bine tot. Se rãscolea în pat, era îmbrãcat cu aceleaşi haine şi nu-şi gãsea liniştea.

…în depãrtare, dupã dealuri, era un om, cu o cãruţã, se apropia de sat. Dorian putea distinge din ce în ce mai greu, dar pãrea a fi tatãl sãu, cunoştea calul.

Un tunet puternic lovi, ca un baros cuiul, cerul. Era trecut de mult de patru dimineaţa, iar zgomotul îi trezi viziunile şi ochii. Fusese un vis ciudat acesta.

Soarele rãsãrea orbitor de strãlucitor, mai devreme ca pânã acum şi lumina picurii de rouã şi de urme de ploaie. Era dezordine mare prin sat, crengile copacilor se rupserã de la furtunã, bãltoace de apã se întindeau pe uliţe şi se fãcuse puţin noroi.

Cântau vrãbiile apãsãtor de frumos printre ramurile dese şi ude ale copacilor, acoperind orice zgomot al cãderii picãturilor de apã pe la geamuri sau în micile bãltoace de pe jos.

Totul arãta atât de frumos, însã numai Dorian se trezise cu inima sfâşiatã şi tot ceea ce vãzu pe fereastrã şi apoi, când ieşi afarã, i se pãru neplãcut, şi glasul pãsãrilor din curtea sa, nechezatul calului, trilul pãsãrilor, care mereu îl binedispuneau, nu-i mai intrarã la suflet şi nu-l mai bucurau ca altã datã.

- Ce zi tristã!, zise Dorian aerului, cãci nimeni nu-l putea asculta. Carmen nu era lãngã el şi se vedea acest lucru pe faţa bãrbatului, tristeţea, deznãdejdea.

Incepuse sã umble prin curte, fãrã sã facã ceva anume, fãrã sã caute ceva. Umbla uşor, se uita de jur împrejur, dar parcã umbla într-o curte strãinã. Luase mãtura, se uitã la ea, mirat, şi o puse la loc. Când ajunse la cãruţã, unde eracalul, faţa i se luminã puţin şi îi apãru un mic zâmbet pe buze. Il mângâie şi îi aşezã iarba ce o dãduse pe jos înapoi în coşul cãruţei. Intr-o anumitã mãsurã i se pãru singurul lucru cunoscut din propria lui curte.

„ Doamne, parcã mã aflu pe o altã lume…şi mã doare şi capul îngrozitor. Dar unde o fi Carmen?”, gândi Dorian.

- Doriane!…Doriane, aici, la poartã!. Era Crimaru Viorel, un vecin din capãtul uliţei, un ins cu o faţã întunecatã şi cu un tatuaj ciudat pe braţul drept.

- Intrã, Viorele…

- Am venit sã-ţi aduc toporul, cã am terminat de tãiat salcâmii din capãtul uliţei. Au mai rãmas cei din pãrţile astea.

Dorian nu-şi amintea de topor sau sã-l fi dat cuiva, dar îl luã fãrã bãgare de seamã.

- Nevastã-mea îmi spunea sã-i zici lui Carmen dacã nu ar vrea sã treacã pe la ea mai târziu, ca sã mai stea de vorbã.

- Nu-i cu mine, nu-i acasã, e plecatã, dar dacã vine îi zic.

- Am plecat. Ai grijã sã nu te tai în topor cã doar ce l-am ascuţit.

Dorian se întoarse dupã ce plecã Crimaru şi în toatã durerea sa de cap, cuvintele i se amestecau fantastic de rapid, vrând parcã sã se aşeze la un loc şi sã aibã un sens.

Aproape de prânz, Carmen intrã în curte, iar Dorian o vãzu, o simţi imediat. Insã Carmen intrase parcã cu o frânturã de vânt, lui Dorian fiindu-i foarte greu sã se apropie de ea, sã o ia în braţe, de dor. Ea avea o privire glacialã, diferitã, de ochii ei dulci şi calzi de odinioarã. Dorian ştiuse de prima oarã cã o sã vadã în Carmen altã persoanã. Dupã numai o singurã noapte…

„Ce coşmaruri sã fi avut în timpul nopţii, ca sã mã trezesc în mijlocul acestor lupi? Trebuie sã mã rog şi sã aştept alte dimineţi”, gândi şi se întrebã mereu Dorian.

Se apropie grav şi tãrãgãnat de Carmen. Deşi era la uşa casei şi el la poarta curţii din fund, distanţa dintre ei pãrea de mii de mile. Ar fi avut atâtea lucruri sã o întrebe şi sã lãmureascã, dar simţea cã nu o sã audã, cã e prea departe. Gândindu-se doar la iubirea ce i-o purta, îi spuse:

- Azi noapte am suferit mult fãrã tine alãturi de mine. N-am mai simţit niciodatã asemenea durere, iar eu vroiam doar sã-ţi spun cît de mult te iubesc şi cã fãrã tine e o mare singuratate.

- Am fost la mãtuşa mea…Vroiam sã mai plec. N-am mai vãzut-o de loc, iar tu erai plecat..

- Spune-mi, te rog, am greşit cu ceva, te-am supãrat cu ceva?…

- Nu… am vrut sã ies sã vãd alţi oameni, cã de mult nu am mai vorbit cu cineva.

Dorian se simţea deodatã descurajat şi singur cu gândurile sale, de parcã nimeni n-ar mai fi fost pe lume şi ar fi vrut sã gândeascã zgomotos, sã sufere într-un continuu ţipãt şi sã înţeleagã unde a dispãrut toatã lumea, de ce e singur şi nimeni sã-i spunã sã nu mai ţipe, cã-l deranjeazã, sã plece în altã parte, sã-l lase.

De atunci, Carmen devenise deosebit de tãcutã şi rar Dorian mai putea culege o vorbã de la ea, un sfat, o binecuvântare, un blestem. O atrãgeau plecãrile în sat, discuţiile cu alte persoane, despre lucruri neimportante şi care nu o caracterizau pe ea, Carmen de altã datã, cãreia mereu îi plãcea sã vorbeascã despre lucruri frumoase, alãturi de Dorian, de ai sãi, lucruri care într-adevãr contau.

Era miezul nopţii, pentru Dorian o continuã stare de tensiune, o continuã nelinişte, fiindcã niciodatã nu ştia ce se va întâmpla ziua urmãtoare. Nu ştia dacã viaţã sa va fi din ce în ce mai confuzã, sau poate cã noaptea va schimba totul, aşa cum era. Orele sale de somn erau întunecate, când se gândea cã o viaţã s-ar putea irosi aşã de uşor şi n-ar conta…

Insã soarele rãsãrea întotdeauna, iar luna se pierdea în zorii zilei şi pentru Dorian începea o zi nesigurã. Nu ştia ce se întâmplã cu Carmen, cu totul, însã soarele mereu rãsãrea…

Singur pe câmp, sub soare dogoritor de august, frânt şi cu sudoarea muncii scurgândui-se pa faţa bronzatã, tuciurie, cu pãru-i ud pe vârfurile aurii, atinse de soare pe întreaga perioadã a verii, Dorian, mort de obosealã, îngenunche la pãmânt, spicurile rãmase zgârîindu-i genunchii, şi sprijinit de sapã, cu capul îndreptat spre Dumnezeu, vroia sã-l implore, sã-l roage:

- Nu ştiu ce se întãmplã şi când a apãrut aceastã privelişte tristã şi monotonã şi relele ce au provocat-o au devenit din ce în ce mai multe. Nu ştiu ce ar trebui sã fac, sau poate cã nu trebuie sã fac nimic, însã te rog, nu o lãsa pe Carmen sã se piardã, nu-i lua sufletul ei bun, nu o împinge în altã parte de cât unde ea ar trebui sã fie. Simt cã nu pot sã mai fac nimic, e o forţã mai mare decât mine şi numai de Sus, de la Tine, ea poate sã-şi revinã.”

Insã pânã nici el nu mai credea în rugãminţile sale. Poate ca, chiar el era cel care trebuia sã-şi revinã. Poate cã era el cel care vedea lucrurile altfel şi lumea sã nu se fi schimbat deloc. Insã sufletul sãu nu se putea înşela. O ştia pe Carmen şi ştia cã inima sa nu se putea schimba.

Pe când stãtea el gânditor şi abãtut, cu soarele luminându-i puternic chipul, o persoanã de înãlţime medie, purtând o pãlãrie albã, cu o bandã neagrã de jur împrejur, se apropia lãsând în urmã iarba culcatã, ca în faţa unui mare rege. Dorian, parcã hipnotizat de privelişte, îşi puse mâna deasupra ochilor pentru a distinge persoana. Parcã nu-i venea sã creadã cã vede pe cineva. Si totuşi se apropia.

- Dan?!?…

- Salutare, Dorian! Doamne, tot mereu muncind pe câmpurile astea. De când te ştiu asta faci.

- Dan!?! Dumnezeule, nu-mi vine sã cred cã eşti tu. Nu te-am mai vãzut de atâţia ani! Ce-i cu tine înapoi?

- Ce sã fie?, dragul meu vãr, am cam terminat munca prin ţarã şi m-am gândit sã mã întorc la familia mea. Imi era foarte dor de voi şi în special de tine, pentru cã dintotdeauna ai fost cel mai bun dintre prietenii mei.

- Eu aproape cã uitasem de tine. De mici am fost atât de apropiaţi şi întotdeauna umblam împreunã peste tot. Mai ţii minte?

- In fiecare zi cât am fost plecat mã gândeam la tot ce am trãit şi ce fericiţi eram. Pânã când pãrinţii noştri au murit. De atunci parcã e altfel. Apropo, mama ta nu s-a mai întors niciodatã. Ai avut vreo veste de la ea?

- Eu nu am avut niciodatã mamã şi nu cred cã mai este în viaţã. Ar fi un miracol…

- Eu tot nu înţeleg ce s-a întâmplat atunci. Eram mici şi dintr-odatã tatãl meu a murit înecat în râu, aruncat de cal, nu pot sã-mi cau seama cum, iar maicã-mea s-a spânzurat de prunul din fundul grãdinii. Si mai apoi mãtuşã-mea a fugit, iar unchiu-meu a murit de inimã. Nu ştiu, toate s-au întâmplat atât de repede…

- E o poveste necuratã la mijloc şi am atâtea sã-ţi spun. Simt cã numai în douã persoane mai am încredere şi una din ele eşti tu.

Dorian încheie lucrul şi plecã împreunã cu Dan înspre sat. Pe drum, Dan îi spune lui Dorian:

- Inainte sã vin la câmp, am fost la tine acasã şi am gãsit-o pe Carmen. Stiu cã au trecut ani buni de când nu am mai vãzut-o, dar mi se pare schimbatã nu atât din exterior, cât din interior. Si eu m-am schimbat, şi tu puţin, dar parcã eşti acelaşi Dorian cu care am împãrţit bunã parte din viaţa mea. Ai acelaşi suflet bun şi nobil şi aceeaşi fire muncitoare şi preocupatã. La Carmen însã, bunãtatea şi sensibilitatea pare sã i se fi schimbat. Era destul de rece şi avea altã privire.

- Cu chinuri ca astea mã confrunt eu în fiecare secundã, Dane, viaţa mea nu mai e la fel şi totul, nu numai Carmen pare sã se fi schimbat. Hai cã vin eu pe la tine dupã ce mãnânc şi mai vorbim.

- Bine, Doriane…

O razã de luminã parcã intrase în sufletul lui Dorian, dar în acelaşi timp o umbrã de preocupare, îngrijorare se vedea pe chipul sãu. Dan era într-adevãr cel mai bun prieten al sãu şi de mici erau îngrijoraţi când celuilalt i se întâmpla ceva. Dorian nu se schimbase, nici Dan şi nici relaţia dintre ei.

- Ce pãrere ai, Carmen, despre întoarcerea lui Dan?

- Nu cred c-ar fi trebuit sã se întoarcã. Câştiga mai bine pe unde era şi aici nu mai sunt multe lucruri de fãcut pentru el.

- Ii era dor de ai lui si de prieteni, Carmen, şi tu cred cã ai fi fãcut la fel.

- Eu aş fi stat acolo unde-mi era cel mai bine, spuse Carmen dintr-o bucatã, dându-i fiori lui Dorian.

- Aãã… eu mã duc prin sat cu Dan…sã mai stãm de vorbã. Carmen nu spuse nimic. Tinea un mare clocot în ea.

Soarele lumina încă vãrfurile copacilor şi Dorian se îndrepta spre Dan. Mereu se vedea ca o umbrã venind, ca o arãtare ce apare şi dispare, ca bãtaia aripilor, care se întind şi se închid. Dan ieşi la poartã şi-l aştepta sub adãpostul prunilor. Amândoi pãreau camuflaţi în natura înşelãtoare şi se studiau din priviri. Dorian se uitã de jur împrejur, cerând parcã o singurãtate deplinã.

- E o linişte teribilã… Parcã aud de aici trosnitul apei de pietre.

- Si totuşi în inima mea e o furtunã îngrozitoare şi eu nu pot decât sã aud valurile uriaşe şi freamãtul apelor agitate.

Amândoi pornirã înspre râu şi Dan îl întrebã despre lucrãri şi cum merge treaba cu animalele, dacã se descurcã… Dorian nu se putea plânge. Avea din punct de vedere material tot ce-i trebuie. Se aşezaserã pe nişte bolovani de piatrã şi priveau adânc în apele râului, fiecare cu gândul dus în pãrţi diferite.

- Tii minte cã înainte ca pãrinţii noştri sã moarã, noi am fost la bunica de la munte?

- Da, ţin minte….

- Atunci trebuie sã se fi petrecut ceva, ceva strãin de lumea asta şi care a afectat viaţa în sat.

- De ce crezi asta?

- Nu e normal ca totul sã se fi prãbuşit aşa, dintr-odatã, e imposibil. In plus, de multã vreme mã chinuiesc visuri îngrozitoare, îmi apar periodic, nu mã lasã în pace şi mi-e foarte fricã…

- Vise? …ce fel de vise?

- E legat de satul ãsta şi cred, de perioada aceea. Afarã este o vreme ploioasã, pe jos e noroi…şi un tânãr se târãşte prin el, e rãnit grav, aproape pe moarte. Si în sat e gãlãgie multã, lumea e nebunã şi face lucruri tâmpite. O vãd şi pe mama, apoi pe tata, venind de sus, dupã coline, cu calul… şi scene îngrozitoare…e teribil.

- Acuma înţeleg şi eu…Multe nopţi am suferit de insomnie din pricina unor astfel de coşmaruri. Nu ştiu dacã are legãturã cu moartea pãrinţilor noştri, dar mereu îmi dãdeau fiori.

- De-aia îţi spun cã atunci trebuie sã se fi întâmplat ceva.

Amândoi ar fi vrut sã mai continue sã vorbeascã despre ce a fost odatã, însã frumuseţea din jur parcã-i oprea.

- Ce frumos era când eram puşti şi veneam exact în locul ãsta sã ne scãldãm. Aş fi vrut sã fie altfel acum…

- Nu mai e nimic la fel, Dane. Uitã-te în jur. Ce vezi? Aceleaşi locuri frumoase, unde ne-am nãscut, acelaşi râu, în care-ţi poţi vedea copilãria. Dar oamenii, unde sunt oamenii? De ce nu mã mai recunosc printre ei? Sunt singur, Dane…

- Nu ai cum sã fii singur, Dorian, nu în locul unde te-ai nãscut. Asta înseamnã moartea…

In toatã atmosfera liniştitã, pe care seara o crease în locul unde cei doi se aflau, freamãtul satului se auzea ca un şuier de vânt, ca o tornadã îndepãrtatã ce pare a se apropia. Soarele nu cãdea… douã umbre, pe o piatrã mare. A celor doi.

- Totul este parcã, prea îndepãrtat. Nu mai simt lucrurile şi oamenii aşa, aproape, cum o fãceam altã datã. Ştii bine cã eu iubesc tot ce-i al meu, îmi iubesc familia şi acum mã simt foarte rãu pentru cã simt cã pierd o parte din mine. Ţii minte când eram tineri şi când murea cineva din sat, ne retrãgeam în poiana de la fântâna din vale şi stãteam întinşi pe iarbã, trişti şi nu scoteam o vorbã ore întregi.

- Amândoi am învãţat sã iubim oamenii din satul ãsta. Tu poate mai mult ca oricine.

Când Dorian vorbise de familie, de cât de mult o iubea, chipul sãu se întunecase brusc, ca şi cum ar fi vãzut un imens gol.

Dintotdeauna ar fi vrut ca familia sa sã aibã mai mult decât doi membri. Si-ar fi dorit foarte mult un copil al lor, pe care sã-l înveţe ce l-a învãţat tatãl sãu, sã-l vadã fãcând primii paşi, sã se scoale noaptea când acesta ar fi plâns sau sã meargã lângã el în cãruţã, sã-i arate tot frumosul ce-l înconjoarã. Si Carmen şi-ar fi dorit. In ciuda tuturor lucrurilor, cei doi se iubeau atunci cãnd se cãsãtoriserã.

Dorian însã nu avea posibilitatea sã dea naştere unei alte fiinţe, a lui, se nãscuse cu acest handicap şi lucrul ãsta, chiar dacã nu recunoştea, îl marcase profund. Niciodatã nu vroia sã vorbeascã despre asta şi se întrista când vedea pe ceilalţi, oameni de vârsta lui, cu care a crescut, alãturi de proprii lor copii, vãzându-i cum se duc la scãldat, sau cum îşi spun la revedere când pleacã la şcoalã. Toate lucrurile astea trebuia sã le suporte Dorian. Viaţa sa nu fusese uşoarã, fusese compusã din multe chinuri.

Se alina şi încerca sã umple golul prin dragostea ce i-o purta lui Carmen. Acum însã, golul începea sã reaparã. Acolo unde Carmen se pierdea din ce în ce mai mult, acolo regretele lui Dorian erau tot mai mari.

El nu simţise niciodatã cãldura copilului, când îl îmbrãţişezi, obrajii moi pe faţa sa. Nu trãise bucuria de a-l striga „tatã”, aşa cum l-a strigat el pe tatãl sãu pânã în ultima clipã a vieţii sale. Ar fi vrut sã le trãiascã pe toate astea, acum mai mult ca niciodatã.

… Si tristeţea era tot mai grea, tot mai insuportabilã. Se fãcuse noapte. Cei doi erau deja în drum spre casã.

Asta fãceau şi când veneau de la scãldat. Se duceau pe acelaşi drum înspre sat, unde mamele lor îi aşteptau cu mâncarea pe masã. Erau fericiţi şi alergau voioşi ca doi iezi dupã mama lor. Satul îi chema mereu şi mereu mergeau cu bucurie, de oriunde ar fi venit. Asta fãceau şi acum, însã zilele însorite s-au transformat în noapte, iar chemarea nu mai exista ca alta datã. Mergeau ca pe un drum oarecare, deşi sufletul lui Dorian aparţinea numai satului.

- Iar mã simt de parcã aş fi în altã lume. Tot mai mult simt cã mã depãrtez de satul ãsta. Simt cã mã pierd.

- O s-o ducem noi la capãt, Dorian. Incearcã sã rãmâi concentrat.

Luna era sus pe cer, veghind, luminând ce mai era de luminat. Dorian se uitã la conturul casei sale şi se uita ca la ceva de care te desparţi şi ai vrea sã îl ţii în memorie bine şi la care sã te gândeşti când vrei sã-ţi aminteşti. Aruncase o privire prin toatã curtea, dupã ce aprinse un bec, în jurul cãruia roiau fluturi, care parcã dansau în jurul luminii, veseli cã le e dat sã o vadã din nou şi sperând cã n-o sã se mai stingã.

In cealaltã curte se vedea şi conturul pãsãrilor, care stãteau atãrnate prin pomi, adormite de mult timp; sub laghiţa de lângã uşã, ochii pisicii îl înspãimântaserã şi se dãdu-se puţin înapoi.

Pentru c-ar fi vrut sã mai observe lucrurile, se tolãni pe patul din paie de pe prispã şi privise curtea de la un cap la altul şi tot ce vãzu erau forme, linii, dealuri, ape… în jurul cãrora oamenii se dezlãnţuirã şi ţipetele lor formau o mare sirenã, care te hipnotiza şi te învrãjbea. Norii acopereau gros cerul, iar feţele oamenilor erau acoperite de urã, dar şi de disperare. Numai unul era liniştit, înjunghiat, dar nu mort, încă supravieţuind.

Dorian cãzuse iar în visãrile care îl chinuiserã toatã vara. De fiecare datã ele apãreau tot mai înspãimântãtor şi Dorian simţea cã le trãieşte „acum”, în timp ce dormea. Pãreau aşa de reale, iar feţele îi pãreau cunoscute, în special mama şi tatãl sãu, care era departe de sat, însã în acelaşi spaţiu care îi apãrea lui Dorian în vise.

Bãiatul se târa, cerând ajutor cerului, adr nu era disperat şi continua sã se ţinã tare. In schimb, clocotul era din ce în ce mai mare în sat şi nimeni nu-l putea opri.

Dorian ar fi vrut sã se trezeascã, sã iasã din aceastã lume, dar ceva îl împiedica şi trebuia sã sufere în continuare, sã îndure poate chinurile altora…

Dis-de-dimineaţã, soarele rãsãrise puternic, luminându-i faţa lui Dorian, care se trezise greu, acoperindu-şi faţa cu mâna, sã se apere de razele puternice ale soarelui. Era supãrat şi trist cã din nou avuse coşmarurile şi cã nu putea scãpa de ele.

… Dar dacã ele nu aveau legãturã cu realitatea, cu ceea ce s-ar fi putut întâmpla odatã ? Poate cã erau doar coşmaruri şi asta vroia mereu Dorian sã creadã, sã mai atenueze din durere şi din temeri. Ar fi vrut sã creadã cã totul e normal, dar inima nu-l putea înşela.

Cât de mult ar fi vrut ca nimic sã nu se fi schimbat! Cât de mult ar fi dorit sã aibã liniştea cãminului sãu, sã-i simtã iubirea lui Carmen, sã-i vadã faţa veselã, aşa cum era altã datã! Ar fi vrut sã înţeleagã când totul s-a schimbat aşa de repede şi de ce. Multe ceasuri se chinuia cu gândurile astea şi se gândea în continuu…

De cealaltã parte, dupã mai mult timp petrecut în sat, Dan simţise şi el cã, într-adevãr totul s-a schimbat, dar nu în sensul cã totul s-a petrecut pentru cã a fost plecat lungã perioadã de timp. Ca şi Dorian, el avea în suflet „inima” satului, ştia cum este, şi o schimbare ca aceasta, la nivel mintal şi comportamental, nu putea sã nu o sesizeze.

Începuse, precum spusese Carmen sã îi parã rãu cã s-a întors şi observa pe zi ce trecea cã Dorian mai rãmânea, în fapt, singura lui familie, singurul prieten.

Pe la bar nu mai treceau, de fapt mai nimeni nu mai trecea, iar spiritul de altã datã pierise. Satul începea, odatã cu scurgerea verii sã capete aspectul de abandonat, ca cele din adevãratul Vest Sãlbatic, în care praful se înaltã şi aleargã singur de-a lungul uliţelor şi câteva ciori roiesc deasupra lui.

- Salutare, Gavrilã! Ce mai faci, omule?, salutã Dan când mergea spre Dorian.

- Bunã ziua!…, o voce groasã, posomorâtã, scârbitã şi plictisitoare se auzi ca rãspuns.

„ E bine cã mãcar îţi mai rãspund ãştia”, îşi spuse Dan.

- Ce-o fi având, bãi, satul ãsta cu noi? Abia mai rãspund ãştia cãnd îi saluţi. Parcã vãd nişte stafii, ce dracu…?

- Ai observat şi tu, Dane? Am stat mult şi m-am gândit în ultima vreme si cred cã visele pe care le am, au un important temei. Toate persoanele pe care le vãd, mama şi toţi ceilalţi, s-au schimbat mult în rãu dupã ce m-am întors noi de la bunica. Mai toţi au sfârşit rãu. In schimb, pe tata îl vãd departe, cu cãruţa, vine înspre sat. Nu e în sat, dar îl vãd… El nu s-a schimbat, a rãmas acelaşi om pe care-l ştiam, dar a murit totuşi la puţin timp.

Mai e însã bãiatul înjunghiat şi care e pe cale sã moarã. Nu ştiu cine ar putea fi. Apoi, toţi copii cu care am crescut şi care acum umplu satul ãsta, nici unul nu a fost afectat. Pânã acum… Noi n-am fost în sat atunci şi acum suntem diferiţi. Trebuie sã existe o legãturã undeva…Oricum, ceva aproape paranormal s-a întâmplat şi cred cã e pe cale sã se mai întâmple. Nu te mai uita aşa mirat la mine, cã nu am înnebunit!

- Bãi, eu nu pot sã mai cred nimic. E încurcatã rãu situaţia. Incã nu ştim ce s-a petrecut atunci şi dacã într-adevãr a fost cineva înjunghiat. Nimeni nu ne-a spus aşa ceva şi cred cã trebuie sã aşteptãm. Eu sunt lângã tine şi mereu voi fi…

Lucrurile pe care le spuse Dorian aveau sens, din ce vãzuse în visele sale. Mai erau totuşi multe lucruri de lãmurit şi confirmat.

Cert era cã Dorian şi Dan nu prea se mai simţeau în siguranţã şi se uitau cu bãgare de seamã la fiecare lucru şi la fiecare gest. Incercau sã-şi vadã şi de treabã. Mai era puţin şi venea toamna şi trebuiau sã plece la câmp.

Se gândea totuşi dacã mai are rost, dacã mai avea ceva rost… Incerca totuşi sã ducã o viaţã obişnuitã şi aştepta sã vadã ce va urma.

Carmen era acum o femeie obişnuitã. Şi acest lucru îl întrista cel mai mult pe Dorian, care o iubea pentru cã iubirea ei era cu totul diferitã şi dintotdeauna se obişnuise cu bunãtatea şi limpezimea caracterului ei. Purã şi iubitoare, modestã… ar fi vrut şi acum sã mai fie.

Nimeni nu-i putea spune însã cã în ciuda a tot ce se petrecea între ei, Dorian a încetat s-o iubeascã. Nu i se putea citi asta în ochi şi nici inima nu putea arãta lucrul ãsta.

Insã Carmen nu mai exprima nimic, nu puteai sã te decizi ce anume simte, ce anume gândeşte, ce anume ar vrea. Dorian stãtea zi şi noapte şi vroia sã afle, vroia sã încerce sã afle, vroia sã ştie…vroia sã o aibã din nou. Ca o nouã cucerire, ca o nouã iubire. Sã înceapã sã o cunoascã şi sã se iubeascã mult.

Trebuia sã vadã în Carmen cea de-acum femeia care îi alina sufletul şi îi dãdea pace, cea care era bunã ca un înger şi iubitoare ca o cãprioarã. Trebuia sã facã din nimicul ce exista in Carmen, totul.

Ceea ce Dorian nu cunoştea era cã, şi Carmen suferea, însã parcã un glob de gheaţã era în jurul ei şi strigãtul suferinţei sale nu-l putea sparge pentru ca Dorian sã-l audã.

Dorian era trist şi dezamãgit de ceea ce vedea el prin acest glob. Insã multe mai avea de înţeles. Carmen nu era doar ceea ce vedea el, era mult mai mult. Era acum un observator. Incerca sã-şi imagineze viaţa lui Carmen şi a celorlalţi. O vedea pe Carmen cufundatã într-o grãmadã de stãri şi convingeri, care pentru el erau mai încolo de realitate. Dar cum era oare posibil ca acesta sã-şi poatã imagina viaţa lui Carmen, când nici însãşi a sa nu o putea înţelege?

Inima sa îi dicta cu toatã puterea sã se reapropie de ea… sã se apropie pentru prima oarã. Ca un tânãr, ce îi tresare inima când ochilor sãi le e dat sã vadã o fatã angelicã, care îl învrãjbeşte cu miresmele sale, prin culoarea ochilor ei, prin formele corpului sãu.

Stãtea ore în şir şi o urmãrea cu privirea, o urmãrea cu gândul. Nu mai rezista…Trecuse prea mult timp. El era bãrbatul. Ea era femeia. Dragostea lui nu dispãruse, pe a ei tindea sã o aibã din nou.

Deşi se schimbase mult, privirea ei îl emoţiona tot atât de tare pe Dorian. O pãstra intactã în inima sa, precum aerul mãrii ce te cuprinde când te afli singur, la rãsãritul soarelui, pe plaja imensã şi sunetul ascuţit şi dureros de apãsãtor al pescãruşilor, te face sã pluteşti cu ei, deasupra apei, sus pânã la cer.

Rãmânea ore întregi privind-o, în aşteptarea altor ore, altor clipe, altor amintiri. Amintiri care îi arãtau cum era când femeia era totul pentru el. Când tot ceea ce era frumos şi pur în lume, de la ea se aştepta sã gãseascã. Când o credea un înger, printre norii albi, şi fiinţa care-i umplea existenţa, care-i aducea bucuria cãnd totul suna a tristeţe. Care îi aducea iubirea cãnd simţea numai urã din partea lumii.

Aşa era cu siguranţã Carmen şi Dorian nu putea sã nu-şi aminteascã toate clipele minunate şi toatã fericirea ce îl cuprindea de fiecare datã când o avea în braţele sale, când îi sãruta buzele moi şi avea tot ceea ce ea putea sã dea. Pãrul ei brunet, incredibil de brunet, ochii ei negri, tulburãtori de negri, îi dãdeau aripi lui Dorian.

Vroia sã înfrunte destinul. Vroia sã iasã din tipare. Vroia sã dãrâme blestemul.

La început, vedea drumul care ducea spre luminã…

Timpul i se pãrea scurt, simţea cã deja pierdea foarte mult din el. Nu era omul cãruia sã i se întâmple aşa ceva.

Incepea sã i se contureze şi lui acel glob de gheaţã. Simţea însã cã poate sã-l topeascã o datã şi sã o simtã din nou pe Carmen a lui, cea dintotdeauna. Vroia ca ea sã îi simtã durerea, sã i-o aline. Avea convingerea cã n-o sã-l respingã, cel puţin nu atât cât sã nu-i îndeplineascã dorinţele.

„M-am nãscut într-o închisoare, iar dacã nu o sã termin odatã cu toate, n-o sã mai am puterea sã ajung pânã la sfârşitul unei zile, dacã nu o s-o iau iarãşi de la capãt…”, îşi spuse în cele mai ascunse gânduri, Dorian.

- Carmen, sunt conştient şi încerc sã înţeleg toate aceste schimbãri care ne apasã şi mã apasã din toate încheieturile… Stiu cã încă nu te-ai pierdut, ştiu cã încă mai e acolo Carmen care sã mã înţeleagã…

Carmen stãtea neclintitã şi îşi mişca uşor ochii. Globul începea sã se clatine…

- Stau ore întregi şi-mi amintesc de iubirea noastrã şi de fericirea pe care amândoi o aveam în priviri. Imi amintesc de tine şi frumuseţea ta îmi spune cã tu încă eşti aici lângã mine, cã nu te-am pierdut, cã încă pot sã-ţi simt inima aproape de a mea. Cã încă îţi mai pot admira ochii tãi ca cerul întunecat, pe care stelele strãlucesc multe, intens…

Ochii lui Carmen începeau a se clãtina tot mai mult şi mâinile începeau sã-i tremure. Soarele ardea gheaţa…

- Nu ştiu ce sã mã mai fac şi pentru cine sã lupt. Pentru cine mai meritã sa trãiesc? Sufãr ca un nebun în mijlocul lumii… ca un nebun în preajma ta, şi mã simt foarte singur.

Lângã mine e femeia pe care toatã viaţa am iubit-o şi care mereu mi-a fost alãturi, dar sunt nevoit sã sufãr, în loc sã fiu cel mai fericit om din lume. Mereu stau şi mã întreb de ce a trebuit sã fie aşa…

Privirea ei era ţintuitã în ochii lui Dorian şi ochii îi erau roşii. Apa se scurgea de pe glob şi soarele lumina puternic…

- Nu-ţi imaginezi de câte ori aş fi vrut sã te ţin in braţe când supãrarea mã nãpãdea. De câte ori aş fi vrut sã-ţi spun cât te iubesc, fãrã sã-mi fie teamã cã nu-mi vei spune la fel. Câte nopţi stau şi mã gândesc la buzele tale.

Ii atinse uşor buzele cu degetele, iar ea îşi închise ochii, îşi cãzu spâncenele, ca şi cum toate amintirile ar fi rãpus-o dintr-odatã. Işi încreţi fruntea…

Işi adunase într-un loc toatã iubirea, tot ce avea frumos în ea, iar globul începea a se crãpa din toate pãrţile. Apa se scurgea şiroaie…

Dorian se apropie, pânã când îi simţi pieptul. Işi plimbã mâna din creştet pânã la vârfurile pãrului ei şi se simţea din nou ca altã datã. Ii atinse faţa, ea se apleca dupã mângâierea lui; scânteiele buzelor lor se aprindeau pe rând…

Sãrutul celor doi începuse o nouã viaţã pentru Dorian. Il înãlţase în sfârşit în ceruri. Reuşise de unul singur sã opreascã pentru o clipã destinul din drumul sãu. Simţise din nou pe Carmen cea adevãratã, cea care nu mai era deasupra realitãţii. Când totul prevestea sfârşitul, al istoriei, dar şi a fiinţei , Dorian s-a înãlţat şi l-a oprit, atât cât sã-i redea viaţa, sã-i redea sufletul.

Acum, Carmen era din nou pentru el şi era numai a lui. Vãzuse cã totuşi, iubirea din totul lui Dorian şi din adâncul inimii lui Carmen, reuşise sã poatã acoperi pentru o vreme acea spãrturã mare, care se crease din acest blestem de autodistrugere.

Ieşiţi din acea vrajã obscurã şi aflaţi acum sub o altã vrajã, rãspândiţi între cele douã adevãruri, chinuiţi de nenorocul de a nu putea alege amândoi doar unul, trãind în iluzii şi trãind în absenţa lor, prizonieri ai propriului trecut, cei doi se dãruiserã din nou unul altuia, sub luna, care numai ea ştia amorul lor.

Buzele se alãturaserã mult şi dulce. Pãrul lui Carmen i se scurgea pe chipul lui Dorian. Ochii celor doi formau un al doilea cer, în miez de noapte. Se privirã în amorul lor lung, ca pentru o viaţã întreagã. Mângâierile nu puteau sã se opreascã, dragostea lor nu avea margini. Corpurile se contopeau, fiecare picãturã de sudoare înlocuia toate lacrimile ce Dorian le vãrsase în toatã suferinţa sa. Picãturi de fericire… Dragoste adevãratã, adevãrata lor dragoste, departe de orice lucru malefic şi obscur. Departe de tot ceea ce putea fi blestemat.

O simţea într-adevãr în toatã splendoarea ei. Carmen îl simţea cum nu o fãcuse poate niciodatã.

… Si cum mergea pe acest drum, se lãsa sã alunece pe pãmântul vrãjit, care se deschidea, zadarnic, spre un abis…

Nu în noaptea aceea. Era doar a lor. Alunecau amândoi pe câmpuri pline de flori, sub soare, îmbrãţişaţi. Pãmântul nu-i putea lua în noaptea aceea, era prea mic pentru iubirea lor. Toate furtunile sã fi venit în noaptea aceea şi nu puteau sã le desfacã braţele din jurul celuilalt.

Dorian se simţea din nou om, nu o stafie, ca pânã acum. Toate grijile şi tristeţile îi dispãruserã şi noaptea era pentru Dorian, întreaga viaţã…

Soarele începea de-acum sã apunã tot mai devreme. Incepuse toamna, iar pe câmp ultimile roade mai erau de cules. Roadele primei şi ultimei munci.

Decorul îi pãrea de-acum , lui Dorian, departe de lumea lui. Se uitã înapoi în timp şi vãzu cã, pe mãsurã ce aceste ultimi luni trecuserã, imaginea viitorului era din ce în ce mai neagrã. Se vedea exclus din el şi vedea cã o luptã împotriva nenorocirilor, nu ducea la mai mult decât la agravarea lor.

A cum ,Dorian simţea cã acesta e viitorul. Se simţea iarãşi aproape de Dumnezeu, aproape cã-l privea, fãrã sã-l înţeleagã. Nici nu avea nevoie… Era fericit.

Totul mergea pe fãgaşul normal. Carmen se blocase din nou în cubul ei de gheaţã şi din nou nu mai exprima nimic. Dorian se uita la ea, precum te uiţi la o statuie şi îi vorbeşti ca unei fiinţe şi ai vrea sã ghiceşti undeva un rãspuns al ei, o aprobare, un refuz.

Oamenii erau ca nişte figuranţi într-o peliculã unde Dorian era personajul principal, într-un mare studio, iar cineva sus, acolo, conduce totul.

Oamenii deja îi întoarserã spatele, însã Dumnezeu nu-l abandonase. Si asta îl fãcea fericit pe Dorian. Era conştient cã ieşise din afara paradisului în care trãise toatã viaţa şi cã adevãratul Paradis era din ce în ce mai aproape de inima sa. Nu putea însã sã-şi vindece singurãtatea. Dan nu era suficient pentru a-l ajuta sã treacã peste acest lucru.

Acum, pleca la câmp ca sa culeagã ultimile roade. Deşi nimeni, credea el, nu se va mai putea bucura de ele.

Pe un soare roşiatic, aproape stins, calul lui Dorian mergea agale, pe drumul drept, dar cu câteva mici şerpuiri. Il avea în faţã…un sentiment adânc îl înjunghia pe Dorian. Sentimentul cã totul se poate opri. Cã drumul se poate termina, cã soarele sã cadã, iar întunericul sã se prãvãleascã peste el, ca un nor mare de fum, care te îneacã şi îţi taie respiraţia.

Incepuse sã munceascã, aduna totul. Câmpul se golea din ce în ce mai mult, ziua era pe terminate. Vântul începea sã batã, ridicând vreascurile rãmase în aer, formând mici vârtejuri.

Chipul lui Dorian devenea din ce în ce mai trist, iar fiecare pas pe care-l fãcea, îl ducea parcã într-o altã lume. Ce lãsa în urmã erau rãmãşiţe, era un mare gol, o pârloagã pe care nu s-ar mai putea parcã cultiva vreodatã.

Ajunse la capãt şi, dându-şi jos palãria, se întoarse, iar ceea ce vãzu îi accentuã singurãtatea şi necazul sufletesc. Câmpul era complet gol, pe care se proiectau razele acelea roşiatice ale soarelui ascuns aproape de tot dupã coline.

Dorian îşi plecã capul şi se îndreptã agale spre cãruţã.

Lãsa în urma sa o mare de gol. Resimţea acum povara fericirii de altã datã, transformatã acum în suferinţã. Plãcerea ce o avea când îşi strângea în cãruţã ultimile roade ale muncii ce dura tot anul. Pleca acum cu o amãrãciune greu pânã şi de arãtat din partea lui Dorian. Era obosit şi din pãrul sãu se scurgeau picuri de suferinţã.

Ar fi vrut sã cuprindã toatã natura în braţele sale şi sã nu-i dea drumul, sã o poarte cu el, oriunde. Ii tremurau mâinile şi picioarele îi erau tot mai grele. In toatã aceastã linişte, neliniştea lui Dorian dãdea zgomot pãmântului şi cerului.

Cãzu în genunchi şi se sprijini cu capul de roata cãruţei, parcã lovit de fulger. Nu mai putea continua şi sunetul disperãrii plânsetului sãu întuneca cerul şi aşternuse umbra peste miriştea fumegândã.

Lacrimile sale puteau da naştere unei naturi întregi, cum niciodatã nu a mai fost şi care niciodatã nu ar fi putut exista.Işi vãrsa tot amarul din sufletul sãu imens, dar tot nu era de ajuns. Ii trebuiau ani de plânsete, pentru cã, ce lãsa în urmã erau munţi de fericire şi împliniri, distruse de un nenoroc.

Si în ochii sãi roşii apãrea iarãşi tânãrul pierdut printre norii de ceaţã şi printre vântul ce bãtea cu disperare.

Plângea din ce în ce mai tare…

Il chinuia tot mai mult când îi vedea pe toţi nefãcând ceva pentru a-l salva. Il lãsa sã moarã…

Strângea din dinţi şi ar fi vrut sã întindã o mânã şi sã-l salveze, sã-l scoatã de acolo, dar nu putea ajunge la el.

I se scurgeau apele şiroaie şi nu mai putea rezista. Ii mai apãru o datã acel copil şi apoi totul deveni negru, Dorian nu mai vãzu nimic.

Se calmã pentru un moment şi rãsuflã adânc şi repede, ca şi cum ar fi ieşit de la înec. Totul i se pãrea atât de tulburãtor şi în capul sãu era o durere cumplitã.

Deodatã, un sunet, ca un ecou, îi atinse urechile lui Dorian, care se opri din rãsuflat şi deschise mare, ochii. Credea cã va înnebuni…Se auzirã din nou, voci ascuţite, care se rãspândeau în toatã valea. Erau foarte neclare, iar Dorian îşi puse mâinile în cap, crezând ca mintea îi joacã feste. Dar ele nu dispãreau şi erau din ce în ce mai puternice, dar încă foarte neclare. Se auzeau una peste alta şi sunau ca un mic cor, care parcã îi cântau suferinţa lui Dorian şi parcã îl chemau cu ele, undeva, în ceruri, departe de o realitae durã şi amarã.

Dorian le asculta şi ar fi vrut sã comunice cu ele, sã le spunã durerea şi nevoile sale. Acestea, însã, se pierdeau în aer şi aproape cã încetaserã…

Se trezise dimineaţa în patul de pe prispa casei sale şi tot corpul îl durea groaznic.

Ciocãnitoarea se auzea în nucul din mijlocul curţii, iar vrãbiile ciripeau armonios, dându-i un strop de viaţã lui Dorian, dar şi naturii.

Prin sat nu se auzea nimeni, nici mãcar un lãtrat de câine, sau vreun tropot al unei vite. Vântul lin fãcea ca salcâmii sã se legene şi sã scârţâie, ca un leagãn stricat. Uşa de la poartã se deschidea uşor şi apoi vântul o trosnea la loc. Totul suna a singurãtete, melancolie şi abandon.

Dorian stãtea şi privea toate astea şi o mare nevoie pentru adevãr îl apãsa. Toate trãirile sale din searã precedentã îl fãceau sã vrea sã afle rãspunsuri şi nu mai putea sta.

Stia foarte bine cã singura persoanã care putea sã-l lumineze, era preotul care plecase din sat mai demult. Aflase între timp încotro s-a dus şi vroia cu orice preţ sã se întâlneascã cu el.

Işi luã calul şi fãrã sã spunã vreun cuvânt, plecã sã-l gãseascã . Era încă devreme, însã soarele era de mult timp pe cer. Ieşise din sat şi strãbãtu un drum lung şi greu, pe lângã râu, înspre apus.

Avea cu el câteva pâini şi se oprea când vedea vreo fântânã, sã-şi rãcoreascã gâtul. Insã asta nu-l mai preocupa prea mult pe Dorian şi era nerãbdãtor sã-l vadã pe preot.

La apus, ajunse în locul unde se mutase preotul. Era o zonã deluroasã, având doar un mic pârâu, dar cu multe fântâni. Dorian, însã, nu mai avea puterea sã observe toate detaliile şi se îndrepta spre casa preotului. Ascunsã sub nişte copaci mari, Dorian ajunse la ea urcând nişte trepte de piatrã improvizate şi destul de periculoase.

Preotul era pe prispa largã, aşezat într-un scaun cu spetezã înaltã şi citind din Biblie. Nu mai locuia cu nimeni…

I se aţintise privirea asupra lui Dorian când îl vãzu şi arãta de parcã s-ar fi aşteptat sã-l vadã. Işi dãdu ochelarii de la ochi şi se ridicã de pe scaun. Il îmbrãţişã pe Dorian ca pe un fiu pierdut şi era bucuros sã-l vadã.

Dorian îi explicã mai apoi scopul vizitei sale şi toate necazurile sale şi tot acest blestem ce se abãtu deasupra capului sãu. Ii spuse tot de la un cap la altul. Ii spuse şi de Carmen şi de Dan.

Preotul se aştepta sã audã toate astea, dar îl lãsã sã se descarce şi sã-l audã vorbind. Il asculta cu atenţie şi aştepta sã se linişteascã

- Stiu, pãrinte, cã doar tu îmi poţi spune ce se întâmplã cu adevãrat şi cã mã vei scãpa de toate chinurile mele.

- Nu ştiu dragul meu Dorian, dacã eu te pot scãpa de chinuri, însã pot sã-ţi spun ce s-a întâplat când erai mic şi ce-o sã se întâmple acum.

Este într-adevãr vorba despre un blestem, sau nu ştiu cum sã-l numesc, care a afectat pe toţi locuitorii satului care se aflau atunci în el. De aceea, cu cât erai mai departe de el, erai tot mai puţin afectat. Aşa, eu, care eram plecat, tu şi Dan, care eraţi la bunica, chiar şi tatãl tãu, care venea de la câmp, dar nu era în sat, nu am primit acel spirit malefic, care este în sufletele celorlalţi, inclusiv în cel al lui Carmen. Ei nu mai sunt oameni, Dorian, sunt doar nişte suflete pierdute, care nu reflecteazã deloc pe oamenii care erau înainte.

Nu am spus toate astea pânã acum pentru cã ar fi trebuit sã dau viaţa mea în schimb şi mi-a fost fricã. Acum, însã, nu mai am nimic de piedut şi trebuie sã-ţi spun totul, pentru cã viaţa mea valoreazã mai puţin ca a celor din sat.

Tu eşti singurul care poate încheia acest blestem şi sã-l îngroape pentru totdeauna. Tu ai fost cel ales şi tu va trebui sã te sacrifici pentru binele celor pe care-i iubeşti. Peste puţin timp, cineva din sat va trebui sã te omoare, pentru a readuce la viaţã blestemul. Atunci, toţi vor deveni nişte demoni şi asta va duce la pieirea lor. Tu poţi stopa totul şi poţi sã le redai viaţa, însã doar în schimbul alei tale. Va trebui sã nu te mai întorci şi sã laşi sã treacã acest timp, dupã care Dumnezeu te va lua lângã El.

Astã e adevãrul şi doar tu poţi sã alegi.

Dorian stãtu momente bune înmãrmurit şi se gândi la tot ce-i spuse preotul, însã nu mai era nimic de reflectat. Trebuia sã-i salveze pe ceilalţi.

- Trebuie sã mã întorc în sat sã-l iau pe Dan. El nu trebuie sã stea acolo, trebuie sã plece şi el.

- Aşa e, dar te previn cã poate fi prea târziu şi poţi distruge totul.

- Nu pot, pãrinte, sã-l las acolo!

- Eu te voi aştepta când o sã te întorci şi Dumnezeu fie cu tine!

Plecase grãbit de la preot şi drumul era acum întunecat, dar calul ştia pe de rost drumul înapoi. Parcã nici nu bãgase de seamã cã se înnoptase. Era cufundat în gânduri şi încerca sã-şi punã ordine-n idei.

Dar ce ordine sã mai fie, când ştia cã mai avea de trãit atât de puţin de trãit şi atât de mult de trãit?

Se întorcea acum ca un salvator, ca un erou, dar nu se simţea aşa. Iubea atât de mult viaţa! Dar la fel de mult o iubea şi pe Carmen şi acum, când ştia cã poate sã facã ceva pentru a-i readuce zâmbetul pe buzele ei şi a o face sã se bucure de viaţã, nu putea sã cedeze.

In fine, aceeaşi soartã îl aştepta dacã rãmânea în sat, doar cã murea în locul unde s-a nãscut. Asta-l durea cel mai mult pe Dorian. Dar se consola ştiins cã, Carmen îşi va aminti de el mereu şi-l va iubi ca la început.

Se uita la luna în ultimul pãtrar şi se gândi la un lucru ciudat. Astfel, ce s-ar întâmpla dacã s-ar sinucide?…

Era prea tulburat ca sã se mai gândeascã la asta şi se gândea doar sã-l ia pe Dan de acolo.

Ajunse în cele din urmã noaptea târziu în sat şi se duse direct la Dan. Il trezi din somn şi-i spuse sã se grãbeascã, sã ia calul şi sã se întâlneascã la marginea satului.

- Dar ce e, ce s-a întâmplat?

- Iţi spun pe drum. Grãbeşte-te, te rog!

Se luminase puţin afarã, dar nici o o razã a soarelui nu se vedea. In timp ce Dan se pregãtea, Dorian se întoarse la casa lui, pentru ultima datã. Risca foaret mult. Oricând se putea întâmpla ceva…

Intrã în casã şi o vãzu pe Carmen dormind liniştit. Ii dãdu lacrimile când ştia cã niciodatã nu o sã-i mai vadã chipul ei atât de frumos şi strãlucitor. Ii privi pentru ultima oarã ochii şi buzele, pãrul, şi apoi îi sãrutã fruntea, luând-o uşor în braţe, parcã purtând-o printre nori…

Plecã şi nu se mai uitã înapoi. Stia cã lãsa în urmã viaţa sa…

Se întâlni cu Dan şi amândoi plecarã în grabã. Soarele începea sã se vadã puţin câte puţin…

Ii spuse totul lui Dan şi acesta îi mulţumi cã i-a salvat viaţã lui şi a celorlalţi.

Soarele rãsãrise acum complet, era acolo, sus, pe cer, veghind.

Calul lui Dorian era obosit şi flãmând. Strãbãtuse acelaşi drum de trei ori, dar nu-l lãsa pe Dorian.

Dan nu ştia ce sã-i spunã. Stia cã totul se va sfârşi. Cã nu-l va mai vedea pe Dorian, cel cu care se arunca în apele râului şi cu care se cãţãra în pomii din livezi. Ii pãrea rãu cã trebuia sã se termine aşa. Insã nu era el cel care trebuia sã piarã, ci Dorian. Ii era recunoscãtor pe viaţã pentru cã s-a întors dupã el şi a riscat ca toţi sã piarã.

Nu mai aveau mult şi ajungeau în dealuri, acolo unde era pãrintele. Dorian avea acum timp sã priveascã natura şi sã se bucure de ea.

Ajunserã în cele din urmã la preot, descãlecarã şi intrarã în casã. Acesta era bucuros cã l-a adus şi pe Dan şi cã totul a fost bine. Ar fi dorit acum sã fi fãcut şi el acelaşi lucru, atunci, demult şi poate ar fi salvat cãteva vieţi.

Se uita cu mândrie la Dorian şi vorbise puţin şi cu Dan şi apoi îi mai spuse ultimile adevãruri lui Dorian:

- Ai fãcut cel mai bun lucru, ai salvat vieţile multor oameni, dar mai presus de toate ai salvat viaţa unei persoane foarte importante.

- Cum adicã?…

- Tii minte bãiatul care-l ai mereu în visele tale, care este în ultimile clipe de viaţã şi care-şi întinde mâna spre cer?

- De unde şti…

- Acela e fiul tãu, a cãrui suflet şi fiinţã se va naşte prin sacrificarea sufletului şi fiinţei tale. Pentru cã doar Dumnezeu ţi le putea lua, nu alţii. Dorian, vei putea da naştere fiului tãu, pe care mereu ţi l-ai dorit!

- Dar cum sã dau eu naştere?, spuse moleşit şi pierdut Dorian.

- Dupã ce Dumnezeu te va lua, Carmen va rãmâne însãrcinatã cu copilul tãu şi aşa cum l-ai vãzut în vise, frumos, aşa va fi. Insã istoria nu se va mai repeta.

- Dar atunci, înseamnã cã eu am vãzut în viitor şi totuşi mama, tata, ei au murit…

- E un trecut al viitorului, Dorian. Si tu ai fãcut totul posibil. Du-te acum, şi dã naştere copilului tãu. Nu uita, eşti un om special şi Dumnezeu te-a ales pe tine.

- Mã duc… Binecuvâteazã-mã, pãrinte!

Ii binecuvântã pe amândoi şi apoi îi privi în depãrtare, cum se duceau. Stia cã acesta e sfârşitul lui şi ştia cã fãcuse totul bine şi cã nu mai era laşul de altã datã.

Se înapoie pe prispã, îşi puse ochelarii, se aşezã pe scaun şi citi iar din Biblie. Cuvintele lui Dumnezeu îi închise amândoi ochii şi-l purtau prin ceruri, în lumi frumoase, cu mult soare şi multã, multã iubire…

Acum, Dorian era cu adevãrat împãcat. Nu-i mai pãrea rãu de nimic. Faptul cã va putea într-adevãr da naştere propriului sãu copil, aşa cum vãzuse la alţii cã o fac, îl fãcea foarte fericit.

Dan era lângã el, îl conducea pe ultimul sãu drum, ca pe orice creştin. Acasã erau persoane care-l iubeau mult, era Carmen, cea pentru el veşnic frumoasã şi iubitoare, cea cu inima mare, mare pânã la ceruri.

Cei doi ajunserã la poalele munţilor. Dorian era vrãjit de ei şi vroia sã se ducã mai departe, în locuri neumblate.

- Scumpul meu Dan, aici este rãscrucea vieţii… Tu te duci spre viaţã, eu mã duc spre Dumnezeu. Sunt cel mai fericit om cã am putut avea lângã mine un om ca tine şi cã eşti şi acum, pânã-n ultima zi. Vreau doar sã-ţi spun sã gãseşti pe cineva care sã te iubeascã mult şi sã umpleţi lumea de fericire…

Cu lacrimi multe în ochi, Dan vroia sã-şi ia adio de la Dorian.

- Ii mulţumesc lui Dumnezeu cã te-am avut lângã mine şi cã eşti prietenul meu cel mai bun. Am avut acest nenoroc sã ne naştem într-un loc absurd, dar am avut norocul sã ne naştem împreunã în el. Iţi promit cã o sã gãsesc pe cineva care sã mã iubeascã, aşa cum o iubeşti şi tu pe Carmen. Du-te împãcat la Dumnezeu. Ai pe fiul tãu în urmã şi el va reflecta pe tatãl sãu.

Se îmbrãţişarã lung şi plângeau amândoi pe umãrul celuilalt. Dan plecã spre nord, cãutând sã se bucure de viaţa pe care Dorian i-a dat şansa s-o mai trãiascã. Ii era pe deplin recunoscãtor acestuia şi mereu avea sã-l poarte în inima sa.

Dorian merse spre vest, acolo unde soarele apunea. Mergea cu faţa spre el, îndreptându-se spre luminã. Era pitit dupã douã stânci înalte şi stãtea sã cadã.

Dorian mergea acum pe jos, printre umbrele brazilor, pe o potecã dreaptã, fãrã şerpuiri. Mergea tot mai sus, inspirând un alt aer, o altã viaţã…

Işi aduse aminte de toate secvenţele frumoase ale vieţii sale şi se imagina jucându-se împreunã cu bãiatul sãu. Ii auzea glasul printre culmi, îl auzea strigându-l: „Tatã!”.

Soarele se coborâse de tot dupã stânci, iar Dorian îşi închise ochii care sclipeau de bucurie.

Calul nechezã puternic, se ridicã cu picioarele din faţã în sus şi alergã apoi spre est …